Vişinata de amurg - fila 2

Mătuşa Vera, chemată de tata, împuţinat deodată parcă şi neîndemînatic dintotdeauna la bucătărie, m-a trimis la magazin să aduc treizeci de ouă. În rest, Florica asta, zău, ce femeie trebnică a fost. La toate s-a gîndit. Le-a rînduit, Ileano, pe toate. „Ileano” nu-mi zicea nimeni. Apucasem să-mi zic singură Ela şi aşa mă preluaseră toţi. Doar Melania, soră-mea, mă mai striga Leanţo, ca să mă enerveze şi ca să plîng şi ca să-mi mănînce între timp pătrăţelul de ciocolată chinezească.
Nici un cap de aţă nu lipseşte pentru parastas, Ileano, perora în continuare mătuşa Vera. Mama, săraca, pregătise tot, doar să le facem. Sor-mea a ajuns spre seară. Plîngea încă de cînd a coborît din tren. M-a apucat şi pe mine. Am tras de valiza Melaniei pînă acasă amîndouă, smiorcăindu-ne şi neştiind ce să ne spunem.
Mama a stat în casă, pe masa mare din sufragerie, îmbrăcată într-un deux pieces bleumarin, cu mîinile împreunate şi cu chipul ei rotund, alb. N-avea riduri. Mirosea frumos. Nu mai văzusem mort, dar ştiam că nu-ţi vine să te-apropii de ei. Mama era frumoasă chiar şi-aşa. Buclelele ei naturale cu care se mîndrise o viaţă se odihneau pe lîngă tîmple şi părea că visează frumos. Tata n-a intrat la ea. Nici Melania. S-a dus la mătuşa Vera în bucătăria de vară şi-a ajutat-o la frămîntat aluatul de cozonac. A murit la zi mare, aşa-i ia Ăl de Sus pe cei buni. În zi sfîntă.
Mai bine nu o lua deloc. Cînd am înghiţit o firimitură din cozonacul făcut de mătuşa Vera parcă m-au înţepat pe limbă lacrimile sărate imprimate în aluatul peste care stătuse aplecată. Dar poate că lacrimile erau ale soră-mii. Ale mele rămăseseră prin curte, sub mărul ionatan sub care încercasem să-mi viu în fire.
Cu tata nu-mi venea să vorbesc. Părea mai mort ca mama, stătea tăcut, neras, pe prispă şi îşi curăţa cu un cuţit cu lama scurtă o pereche de cizme vechi, crăpate de iernile lungi prin care trecuseră. M-am întors la oraş. De-atunci n-am mai atins vişinata. Iar sărbătorile le-am făcut singură, la cămin. Acasă nu mă mai aştepta nimeni. Pînă la următoarea vacanţă de vară, tata se înjumătăţise. Se înjumătăţise şi vişinata din cămară. Şi nici nea Stan nu mai venea să stea în curte. Gesturile cu care ne întîmpina, şi pe mine, şi pe Melania, păreau întotdeauna să spună că l-am deranjat. Mereu era prea tîrziu indiferent de ce-ai fi putut să îţi doreşti în curtea aia. Nu mai era timp pentru nimic. Voinţa lui taică-miu se topise undeva în ziua aceea în care mama găsise de cuviinţă să-l lase în urmă.
Nu mi se păruse niciodată că tata ar fi iubit-o pe mama, aşa, cu patimă, romantic, cum îmi imaginam eu că trebuie să se iubească doi oameni. Se bodogăneau continuu, îşi aruncau în doi peri cîte o vorbă, îşi dădeau ordine exacte cînd ceva nu suporta amînare. Dar iubire... Numai privindu-l cît de fără rost umblă prin curte mi-am dat deodată seama că unul fără altul nu puteau. Ghinionul lui tata era că îi supravieţuise. Biata mama. Dar mai ales, bietul tata.

Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 2

Când îmbătrâneşti, începe să îţi crească păr pe urechi. Şi chiar de acolo, de sub lob, pornesc bucheţele de riduri creţe. Tu o să-ţi laşi barbă. Pe dracu, barba o să fie grizonantă, o să arăţi ca orice moş libidinos. Olga nu mai vine. Viorica beată rangă zace acasă pe canapea. Tu n-ai chef azi de şerveţele. Numai să nu fi vomitat prin toată sufrageria. S-a întors la el. S-a întors degeaba. Acum i-e lui silă. Se uitase la ea în timp ce o descălţa. Trăsăturile alea greu de descris cu care îl fascina acu nu îi mai ziceau nimic. Arăta ca o găleată goală. Şi nu pentru că era beată, căci pe vremuri îi plăcea tulburarea aia din priviri. Trebuie că pisicile ar fi mult mai fericite dacă şoarecii s-ar chercheli înainte să le pice sub labe. În rest, Viorica era o păpuşă excepţional de bine dotată. Dincolo de pielea fără cusur, trebuie însă că ticăia un computer corect, cu reglaj intern fin, fără legătură cu căldura intimă a unui om. A trecut de nouă. Olga întîrzie mereu. O să vină iar bătînd mărunt din buze, împărţind lumea între “extraordinar” şi “greţos”. O să aibă cuta aia între sprîncene şi aerul de amazoană. Iar lui nici măcar nu îi mai arde să se lamenteze. Olga nu o să mai aibă de ce să îşi intre în rolul de mamă. În fond, lui îi plac mamele. Sînt fiinţe robuste, de nădejde, legate bine la trup, care şi-au depăşit măcar în mare angoasele. Au piept voluptos, şolduri moi, miros a mîncare şi îşi amintesc de tine doar cînd adorm plozii. Fac sex în linişte ca să nu îi trezească. Dimineaţa nu se plîng că trebuie să îţi facă şi ţie un sendviş. Numai seara, după ce se îmbăiază sînt absente, se ung cu creme parfumate, privesc în gol. Le poţi privi în tihnă.
Anton îşi reprimă un oftat. Şi un vers care era cît pe ce să ţîşnească la lumină.

***
Olga avea un aer acrit. Se postase lîngă el. Mirosea a lăcrămioare şi vorbea despre nimic. Excepţională manieră feminină de a face din rahat bici, de a reconstrui dintr-o frunză o pădure întreagă.
- Dragă…
Olga păru că ascultă pentru o secundă.
- Olga, începu el cu un glas semihîrîit. Viorica s-a îmbătat şi...
- Ah, se întunecă Olga. Pleci?
- Ei, plec. Unde dracu să plec...
Ar fi vrut să îi povestească despre sentimentul lui de gol în timp ce o trăgea pe Viorica de mîini ca să o caţere pe canapea. Ar fi vrut să îi povestească despre părul ăla lung, blond natural care nu îi mai spunea nimic, deşi mirosea în mod bizar a curat, în ciuda beţiei, a fumului de ţigară în care stătuse toată ziua şi a repetatelor borîturi pe holul blocului şi ulterior al apartamentului.
Olga tăcuse. Neplăcut. Anton e un cretin. Ca de obicei. Păcat că arată bine, păcat de aerul lui elegant. De profilul ăla de intelectual şi de mîinile fine cu care îşi dă părul spre spate. Păcat că şi-a pus sutienul, acu o strânge la spate, iar cu fusta asta nici măcar nu îţi poţi crăcăna picioarele ca să-ţi fie comod pe canapeaua verde.
- Auzi? Eu cred că ar trebui să nu ne mai vedem. Nu vreau să mă înţelegi greşit. De fapt, de mult voiam să îţi zic. Nu cred, serios, că ne face bine să ne vedem. Discuţiile astea despre Viorica pe mine au început să mă prostdispună, ţie îţi fac pînă la urmă un deserviciu. Hotărîrile de genul ăsta ar trebui să le luăm singuri…
Anton îşi aprinse o ţigară. Pufni din nas şi o trase din gură.
- Pffuu, ce putoare…
- Uite de-aia fumez eu ţigări cu filtru maro. Nu ai cum s-o aprinzi pe dos. Astea albe… Auzi? Mai ştii cînd fumam Carpaţi? Fără filtru?
Rîdeau amîndoi. Două perechi de dinţi la unison. Olga avu impresia că sînt doi cîini mari, semipăroşi, îmbiindu-se la castron.
- Doamne, ce vremuri. Ce dracu era să fumezi? Mai era Tomis, mai ştii? Ni se păreau culmea eleganţei!
Olga rîdea descreţită. Ciufulită, pe marginea canapelei, puţin aplecată în faţă cu o bretea de la sutien iţită pe lîngă bluză.
- Măi, Olga…
- Îî?, mormăi ea încă înveselită.
- Hai să ne căsătorim. Noi doi…
Olga rotunji ochii. Scrumul lung al ţigării nescuturate scăpă pe mochetă. Privea undeva spre umărul lui stîng. Greu de definit. Cum să te căsătoreşti cu un cîine semipăros. Lăbuş o cere în căsătorie pe Lady. Hai că merge. 
- Cînd?
Anton icni. Rîsul îl încerca prin maţe, dar îi venea şi să strige ca într-un tren al groazei din parcul de distracţii. Uaaaaa, aaaaa. Uuuuuuuuu….
- Nu ştiu… Tu cînd zici?
- Băi, Anton, tu vorbeşti serios?
- Păi, cred că da… Adică, da. De ce nu?
Olga ar fi spus şi de ce nu. Nici măcar nu ştia cum arată Anton dezbrăcat. Dacă se despoaie animalul şi constată că o ia cu greaţă? Dacă îi place, dar e nasol la pat? Dacă e mişto la pat?
- Da, în fond, de ce nu… Viorica…
Tonul pornise uşor în sus, ca la final de întrebare, dar nu ştiuse ce să zică mai departe. Viorica ce? Ce era cu ea?
- Ce-i cu ea?, deznodă Anton un fir din gîndurile ei. Viorica e la mine. E beată rangă pe-o dungă-a canapelei. Mîine se trezeşte şi pleacă. De tot.
Olga simţi că o ia cu rău. Deci Viorica e tot acolo. Pînă mîine cine ştie ce dracu se mai întîmplă. Oricum era o tîmpenie să se căsătorească. Acum părea şi mai idioată toată povestea.
- Anton, nu cred că o să ţină… Nu din cauza Vioricăi. Aşa, pur şi simplu… E cam aberant. Ne ştim de prea mult timp ca să credem că am face împreună vreo brînză.
Anton se enervase. Ceruse o votcă mică pe care o zvîrlise peste cap.
- Cum crezi. Mie mi se pare în continuare o idee foarte bună. Te duc acasă?
- Auzi? Tu ai încercat vreodată să mergi în patru labe?
Anton rămăsese să-şi stingă ţigara.
- N-am încercat. Mi-a ieşit pur şi simplu..., chicoti Anton ca o domnişoară de pension. Dar am nevoie de mai mult decât o cinzeacă.