Vişinata de amurg - fila 4

N-a trecut nici un an şi m-a sunat mătuşa Vera. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nimic din ce zicea. Dar ştiam că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi prăpădit şi tata. Ai văzut, Ileano, ce-a mai iubit-o tac-tu pe Florica. Iaca, n-a răbdat inima în el de supărare. S-a dus şi el după ea.
Şi-l visasem, Ileano, că parcă-am avut io aşa, o presimţire. Se făcea că era cu părul negru şi se bărbierea în curte cu briciul. Ştii tu, în oglinda aia de-o atîrnase taică-tu, Dumnezeu să-l odihnească, în stîlpul de la prispă. Şi de-odată aşa, parcă a înlemnit. S-a întors spre mine şi mi-a zis: tuşă Vera, ştii, că aşa-mi zicea el, sărăcuţul, că tare s-a dus devreme, şi el şi mă-ta, io am o treabă importantă de rezolvat. Să-mi pregăteşti uniforma... Ei, uite-a c-a avut o treabă, n-ar mai fi avut-o, bie-etul Vasile, sărma-anul Vasile...
Din nu ştiu ce motiv, despre bie-etul tata, sărma-anul tata mi-am amintit deodată că-i plăcea să mănînce pufuleţi stînd pe treptele prispei. Mă fascina că poate să nu-i crănţăne. M-am prins tîrziu că îi topea între limbă şi cerul gurii. Apoi umfla punga suflînd cu obrajii rotunjiţi şi o pocnea cu palma. Pac! Uite-aşa. Ca o puşcă. Rîdea de noi. Ne punea să ne uităm după păsările care ar fi trebuit să cadă rănite din cerul de toamnă abia începută. Măcar dacă nu le nimerim cu puşca, poate or muri de inimă. Îi ceream la nesfîrşit să repete spectacolul, dar venea mama şi ne lua pungile de pufuleţi. O să vă prostiţi de atîta mălai. Şi tu..., om bătrîn, măi, Vasile..., te pui la mintea lor.
Am rămas cu o casă mare, pustie, în care rîndunelele stăteau adunate tot sub streaşină, dar nu mai supărau pe nimeni, cu un cireş amar care a mai rodit un an şi pe urmă s-a uscat ostentativ şi o curte năpădită de merele care putrezeau pînă se lăsau învelite de prima ninsoare. Mama nu mai era să le treacă prin borcane în drum către gurile noastre pofticioase, iar Melania m-a anunţat că se mărită. Era însărcinată în luna a patra, iar eu nu aveam cui spune că o să fiu mătuşă.

Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.

Streinu, martirul necesar - ultima parte

- Ce să ştiu?
- Că io te-am scos. Te uitaseră rahaţii în puşcărie... Dacă nu a mai întrebat nimeni de tine, nici că le-a păsat. Păi tu ştii că erai ultimul deţinut politic din închisorile româneşti? Nicăieri în România nu mai era nici unul...
Profesorul căscă ochii şi gura şi rămase cu ele aşa.
- Cum aşa?
- Iaca-şa. Nişte imbecili! Mama, care s-a tot căznit să mă ţină departe, să nu mă implic în nimic ce ţinea de politică şi alte daravere (rămăsese, ştii..., cu frică, a zis că unul în puşcărie e şi-aşa prea mult, că, dacă mă apucă şi pe mine vreun gînd să schimb lumea, ea-şi ia zilele), nu a vrut să-mi zică unde eşti. De-aia nici nu ţi-a zis de mine. În fine, nu mai contează. Ce încerc io să zic este că mi-am pus în minte ca la lucrarea de licenţă să fac ceva, nu să scriu ca toţi boii sute de pagini ca să mă aflu în treabă. Şi am început să scotocesc. Tot a trebuit să mă duc la mama să o mai întreb una-alta şi mai cu jale, mai cu speranţă, pînă la urma s-a-ndurat de mi-a dat nişte date. Şi ce crezi?
- Ce...?
- Păi tu trebuia să fi fost eliberat acum... (Vlad făcu o socoteală rapidă în gînd), acum zece ani! Zece, Antoane, îţi dai seama? Îi dăm în judecată, pe onoarea mea! Să plătească, sta-le-ar în gît de nenorociţi toţi anii ăştia în care te-au lăsat să putrezeşti în beci!
Vlad se aprinsese la faţă, ochii îi sticleau în cap şi părul lui blond se răsculase ca o coamă de leu lăsînd la vedere o pereche de urechiuşe împurpurate.
- Păi n-am dreptate?
- Vlade, stai uşor că m-ai zăpăcit... Pe cine să dăm noi în judecată? Şi ce să cîştigăm? Io zic că seara asta, uite, cum stăm noi amîndoi aici de vorbă, e cel mai de preţ dar pe care nu l-aş fi visat nici în cel mai adînc şi bun vis. Bani îmi trebuie mie? Ferească Dumnezeu... Iar luptă de clasă? Iar oameni ai legii? Nu te supăra pe mine, tu o să fii un avocat bun, corect, onest. Simt asta. Am învăţat în atîţia ani de tertipuri pentru supravieţuire să citesc un om. Dar să mă avînt într-o luptă nouă? Pentru bani? Nu, băiete, eu nu de-aia am luptat. E ca şi cînd mi-aş bate joc de douăzeci de ani de temniţă şi de toate ideile pentru care m-am sacrificat. Pe mine, pe mamă-ta şi pe tine...
- Dar nu înţelegi, se întristă Vlad, acum ai dreptul să lupţi pentru tine. Ai mijloacele să o faci. Ai cîştigat exact lucrul pentru care ai suferit! De ce să nu te bucuri de aceste drepturi dobîndite?
- Mă bucur deja. Mă bucur deja aşa de mult că mi-e şi frică să nu mă trezesc şi să constat că sînt la loc în celulă. Cum să cer mai mult dacă eu simt că nu merit mai mult?
Vlad tăcu şi-şi vîrî pumnii în buzunarele de la şort.
- Ai luptat atît... Şi acum nu mai vrei... Nu te simţi înfrînt, batjocorit, ţinut degeaba zece ani în puşcărie?
- Nu, spuse cu glas puternic, vertical profesorul. Nu. Sînt un învingător. Aşa mă simt. Am supravieţuit. Comunismul nu mai e. L-am îngropat eu pe el, nu el pe mine. Trăiesc timpurile pentru care am vărsat sînge din plămîni în fiecare prăpădită de zi de cînd m-au ridicat. Nu, Vlad. Nu mai am pentru ce să lupt. Am luptat. Am cîştigat. Acum e vremea să mă bucur. La vremuri noi, e nevoie de oameni noi. Eu... sînt vechi, gata. Mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul.
Vlad apucă delicat o boabă neagră de strugure şi o strivi cu limba de cerul gurii.
- Bine, tată. Om vedea.
Profesorul tresări. Vlad molfăia senin la boaba de strugure.
Peste geam se întinse echilibrat sita nopţii.
- Tu ştii că de-aia am dat eu la Drept?, sparse tăcerea Vlad.
- De ce?
- De-aia. Ca să lupt şi eu! Nici nu ai idee ce vremuri trăim. Corupte, murdare, în care banii fac legea... Tu spui că nu mai e regim comunist. Că e democraţie. O fi, dar să ştii că tot nu e bine.
Profesorul zîmbi.
- Bine absolut nu există, Vlad. Or face banii legea, or fi timpurile corupte, dar uite că noi doi stăm aici la taclale şi nici mie, şi nici ţie nu ne e frică să spunem lucrurilor pe nume. Dacă ieşi acum în stradă şi strigi „Jos democraţia!” te leagă cineva?
- Mmm, rîse Vlad imaginîndu-şi, poate că da... Tulburarea liniştii publice. Ieşi a doua zi cel mai tîrziu. Asta dacă nu te înţelegi cu poliţistul care îţi zice vreo două, tu îi dai cinci foi şi el te cam trimite acasă.
- Vezi?, zise victorios profesorul. Iată marele cîştig! Cuvîntul, dragul meu, e o armă care în vremuri rele ucide... Cuvîntul, în vremuri mai blînde, poate cel mult să îţi provoace oareşce neajunsuri, dar nu îţi schimbă viaţa, nu îţi frînge genunchii, nu îţi omoară familia... Există, desigur şi reversul medaliei, cînd ajugem să vorbim în pustie, cînd nimeni nu mai ascultă... E şi asta o formă de îngenunchere. Dar mai ai o şansă, nu mai e violent, dramatic, pe viaţă şi pe moarte... Aşa că, dragă băiete, io, drept să îţi zic, aş bea un pahar de vin.
Vlad era extrem de mulţumit.
- Tată, uite, vezi? Ştii că este exact ce îmi doream?
- Vin?, se miră profesorul.
- Nu vin. Un om cu care să pot avea discuţii dintr-astea, schimb de idei, chiar şi conflicte de idei... Prietenii mei sînt mai toţi nişte idioţi. Mă rog, ar fi Relu care e mai răsărit, dar ăla e aşa de absorbit de propriile idei că sfîrşeşte mereu într-un monolog. Şi Mădălina... Dar cu ea mă trezesc mereu că spun numai tîmpenii..., se întristă Vlad. Ea nu rîde, dar nici deştept nu mă simt. Tată?
- Ce-i, băiete?
- Pîn-oi ieşi eu avocat o să cam răbdăm de foame...
- Răbdăm, zise simplu profesorul. Poate mi-oi găsi şi eu ceva de făcut. Poate chiar profesor?
- Iau pensie de urmaş de pe urma mamii şi bursă de merit.
- Ne-om ajunge noi cumva, zîmbi mîndru profesorul. Acum nu mai eşti singur..., se îndreptă el de spinare. Mă duc să spăl vasele. Mă-tii nu-i plăceau lăsate în chiuvetă de pe o zi pe alta. Mîine, Vlad, mergem la cimitir. Io singur nu m-aş descurca să ajung. Mergem?
- Mergem, tată. Pot să o iau şi pe Mădălina? Ştii? Ea m-a ajutat cu înmormîntarea, cu pomenile, cu vasele. Singur n-aş fi reuşit. De fapt, adăugă el ruşinat, tot ea a făcut şi ciorba de lobodă.... Ca săraca mama... Dar acum, că te-ai întors acasă...
Vlad oftă cuprins de oboseală şi îşi intinse ciolanele cît erau de lungi pe mijlocul sufrageriei.
- Tată, mai zise el moale ca înainte de a adormi. Nici nu te-ai atins de struguri...
- Lasă, măi băiete, vine ea şi vremea lor...