Vişinata de amurg - fila 4

N-a trecut nici un an şi m-a sunat mătuşa Vera. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nimic din ce zicea. Dar ştiam că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi prăpădit şi tata. Ai văzut, Ileano, ce-a mai iubit-o tac-tu pe Florica. Iaca, n-a răbdat inima în el de supărare. S-a dus şi el după ea.
Şi-l visasem, Ileano, că parcă-am avut io aşa, o presimţire. Se făcea că era cu părul negru şi se bărbierea în curte cu briciul. Ştii tu, în oglinda aia de-o atîrnase taică-tu, Dumnezeu să-l odihnească, în stîlpul de la prispă. Şi de-odată aşa, parcă a înlemnit. S-a întors spre mine şi mi-a zis: tuşă Vera, ştii, că aşa-mi zicea el, sărăcuţul, că tare s-a dus devreme, şi el şi mă-ta, io am o treabă importantă de rezolvat. Să-mi pregăteşti uniforma... Ei, uite-a c-a avut o treabă, n-ar mai fi avut-o, bie-etul Vasile, sărma-anul Vasile...
Din nu ştiu ce motiv, despre bie-etul tata, sărma-anul tata mi-am amintit deodată că-i plăcea să mănînce pufuleţi stînd pe treptele prispei. Mă fascina că poate să nu-i crănţăne. M-am prins tîrziu că îi topea între limbă şi cerul gurii. Apoi umfla punga suflînd cu obrajii rotunjiţi şi o pocnea cu palma. Pac! Uite-aşa. Ca o puşcă. Rîdea de noi. Ne punea să ne uităm după păsările care ar fi trebuit să cadă rănite din cerul de toamnă abia începută. Măcar dacă nu le nimerim cu puşca, poate or muri de inimă. Îi ceream la nesfîrşit să repete spectacolul, dar venea mama şi ne lua pungile de pufuleţi. O să vă prostiţi de atîta mălai. Şi tu..., om bătrîn, măi, Vasile..., te pui la mintea lor.
Am rămas cu o casă mare, pustie, în care rîndunelele stăteau adunate tot sub streaşină, dar nu mai supărau pe nimeni, cu un cireş amar care a mai rodit un an şi pe urmă s-a uscat ostentativ şi o curte năpădită de merele care putrezeau pînă se lăsau învelite de prima ninsoare. Mama nu mai era să le treacă prin borcane în drum către gurile noastre pofticioase, iar Melania m-a anunţat că se mărită. Era însărcinată în luna a patra, iar eu nu aveam cui spune că o să fiu mătuşă.

Streinu, martirul necesar - ultima parte

- Ce să ştiu?
- Că io te-am scos. Te uitaseră rahaţii în puşcărie... Dacă nu a mai întrebat nimeni de tine, nici că le-a păsat. Păi tu ştii că erai ultimul deţinut politic din închisorile româneşti? Nicăieri în România nu mai era nici unul...
Profesorul căscă ochii şi gura şi rămase cu ele aşa.
- Cum aşa?
- Iaca-şa. Nişte imbecili! Mama, care s-a tot căznit să mă ţină departe, să nu mă implic în nimic ce ţinea de politică şi alte daravere (rămăsese, ştii..., cu frică, a zis că unul în puşcărie e şi-aşa prea mult, că, dacă mă apucă şi pe mine vreun gînd să schimb lumea, ea-şi ia zilele), nu a vrut să-mi zică unde eşti. De-aia nici nu ţi-a zis de mine. În fine, nu mai contează. Ce încerc io să zic este că mi-am pus în minte ca la lucrarea de licenţă să fac ceva, nu să scriu ca toţi boii sute de pagini ca să mă aflu în treabă. Şi am început să scotocesc. Tot a trebuit să mă duc la mama să o mai întreb una-alta şi mai cu jale, mai cu speranţă, pînă la urma s-a-ndurat de mi-a dat nişte date. Şi ce crezi?
- Ce...?
- Păi tu trebuia să fi fost eliberat acum... (Vlad făcu o socoteală rapidă în gînd), acum zece ani! Zece, Antoane, îţi dai seama? Îi dăm în judecată, pe onoarea mea! Să plătească, sta-le-ar în gît de nenorociţi toţi anii ăştia în care te-au lăsat să putrezeşti în beci!
Vlad se aprinsese la faţă, ochii îi sticleau în cap şi părul lui blond se răsculase ca o coamă de leu lăsînd la vedere o pereche de urechiuşe împurpurate.
- Păi n-am dreptate?
- Vlade, stai uşor că m-ai zăpăcit... Pe cine să dăm noi în judecată? Şi ce să cîştigăm? Io zic că seara asta, uite, cum stăm noi amîndoi aici de vorbă, e cel mai de preţ dar pe care nu l-aş fi visat nici în cel mai adînc şi bun vis. Bani îmi trebuie mie? Ferească Dumnezeu... Iar luptă de clasă? Iar oameni ai legii? Nu te supăra pe mine, tu o să fii un avocat bun, corect, onest. Simt asta. Am învăţat în atîţia ani de tertipuri pentru supravieţuire să citesc un om. Dar să mă avînt într-o luptă nouă? Pentru bani? Nu, băiete, eu nu de-aia am luptat. E ca şi cînd mi-aş bate joc de douăzeci de ani de temniţă şi de toate ideile pentru care m-am sacrificat. Pe mine, pe mamă-ta şi pe tine...
- Dar nu înţelegi, se întristă Vlad, acum ai dreptul să lupţi pentru tine. Ai mijloacele să o faci. Ai cîştigat exact lucrul pentru care ai suferit! De ce să nu te bucuri de aceste drepturi dobîndite?
- Mă bucur deja. Mă bucur deja aşa de mult că mi-e şi frică să nu mă trezesc şi să constat că sînt la loc în celulă. Cum să cer mai mult dacă eu simt că nu merit mai mult?
Vlad tăcu şi-şi vîrî pumnii în buzunarele de la şort.
- Ai luptat atît... Şi acum nu mai vrei... Nu te simţi înfrînt, batjocorit, ţinut degeaba zece ani în puşcărie?
- Nu, spuse cu glas puternic, vertical profesorul. Nu. Sînt un învingător. Aşa mă simt. Am supravieţuit. Comunismul nu mai e. L-am îngropat eu pe el, nu el pe mine. Trăiesc timpurile pentru care am vărsat sînge din plămîni în fiecare prăpădită de zi de cînd m-au ridicat. Nu, Vlad. Nu mai am pentru ce să lupt. Am luptat. Am cîştigat. Acum e vremea să mă bucur. La vremuri noi, e nevoie de oameni noi. Eu... sînt vechi, gata. Mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul.
Vlad apucă delicat o boabă neagră de strugure şi o strivi cu limba de cerul gurii.
- Bine, tată. Om vedea.
Profesorul tresări. Vlad molfăia senin la boaba de strugure.
Peste geam se întinse echilibrat sita nopţii.
- Tu ştii că de-aia am dat eu la Drept?, sparse tăcerea Vlad.
- De ce?
- De-aia. Ca să lupt şi eu! Nici nu ai idee ce vremuri trăim. Corupte, murdare, în care banii fac legea... Tu spui că nu mai e regim comunist. Că e democraţie. O fi, dar să ştii că tot nu e bine.
Profesorul zîmbi.
- Bine absolut nu există, Vlad. Or face banii legea, or fi timpurile corupte, dar uite că noi doi stăm aici la taclale şi nici mie, şi nici ţie nu ne e frică să spunem lucrurilor pe nume. Dacă ieşi acum în stradă şi strigi „Jos democraţia!” te leagă cineva?
- Mmm, rîse Vlad imaginîndu-şi, poate că da... Tulburarea liniştii publice. Ieşi a doua zi cel mai tîrziu. Asta dacă nu te înţelegi cu poliţistul care îţi zice vreo două, tu îi dai cinci foi şi el te cam trimite acasă.
- Vezi?, zise victorios profesorul. Iată marele cîştig! Cuvîntul, dragul meu, e o armă care în vremuri rele ucide... Cuvîntul, în vremuri mai blînde, poate cel mult să îţi provoace oareşce neajunsuri, dar nu îţi schimbă viaţa, nu îţi frînge genunchii, nu îţi omoară familia... Există, desigur şi reversul medaliei, cînd ajugem să vorbim în pustie, cînd nimeni nu mai ascultă... E şi asta o formă de îngenunchere. Dar mai ai o şansă, nu mai e violent, dramatic, pe viaţă şi pe moarte... Aşa că, dragă băiete, io, drept să îţi zic, aş bea un pahar de vin.
Vlad era extrem de mulţumit.
- Tată, uite, vezi? Ştii că este exact ce îmi doream?
- Vin?, se miră profesorul.
- Nu vin. Un om cu care să pot avea discuţii dintr-astea, schimb de idei, chiar şi conflicte de idei... Prietenii mei sînt mai toţi nişte idioţi. Mă rog, ar fi Relu care e mai răsărit, dar ăla e aşa de absorbit de propriile idei că sfîrşeşte mereu într-un monolog. Şi Mădălina... Dar cu ea mă trezesc mereu că spun numai tîmpenii..., se întristă Vlad. Ea nu rîde, dar nici deştept nu mă simt. Tată?
- Ce-i, băiete?
- Pîn-oi ieşi eu avocat o să cam răbdăm de foame...
- Răbdăm, zise simplu profesorul. Poate mi-oi găsi şi eu ceva de făcut. Poate chiar profesor?
- Iau pensie de urmaş de pe urma mamii şi bursă de merit.
- Ne-om ajunge noi cumva, zîmbi mîndru profesorul. Acum nu mai eşti singur..., se îndreptă el de spinare. Mă duc să spăl vasele. Mă-tii nu-i plăceau lăsate în chiuvetă de pe o zi pe alta. Mîine, Vlad, mergem la cimitir. Io singur nu m-aş descurca să ajung. Mergem?
- Mergem, tată. Pot să o iau şi pe Mădălina? Ştii? Ea m-a ajutat cu înmormîntarea, cu pomenile, cu vasele. Singur n-aş fi reuşit. De fapt, adăugă el ruşinat, tot ea a făcut şi ciorba de lobodă.... Ca săraca mama... Dar acum, că te-ai întors acasă...
Vlad oftă cuprins de oboseală şi îşi intinse ciolanele cît erau de lungi pe mijlocul sufrageriei.
- Tată, mai zise el moale ca înainte de a adormi. Nici nu te-ai atins de struguri...
- Lasă, măi băiete, vine ea şi vremea lor...

Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.