Vişinata de amurg - fila 8

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.

Streinu, martirul necesar - ultima parte

- Ce să ştiu?
- Că io te-am scos. Te uitaseră rahaţii în puşcărie... Dacă nu a mai întrebat nimeni de tine, nici că le-a păsat. Păi tu ştii că erai ultimul deţinut politic din închisorile româneşti? Nicăieri în România nu mai era nici unul...
Profesorul căscă ochii şi gura şi rămase cu ele aşa.
- Cum aşa?
- Iaca-şa. Nişte imbecili! Mama, care s-a tot căznit să mă ţină departe, să nu mă implic în nimic ce ţinea de politică şi alte daravere (rămăsese, ştii..., cu frică, a zis că unul în puşcărie e şi-aşa prea mult, că, dacă mă apucă şi pe mine vreun gînd să schimb lumea, ea-şi ia zilele), nu a vrut să-mi zică unde eşti. De-aia nici nu ţi-a zis de mine. În fine, nu mai contează. Ce încerc io să zic este că mi-am pus în minte ca la lucrarea de licenţă să fac ceva, nu să scriu ca toţi boii sute de pagini ca să mă aflu în treabă. Şi am început să scotocesc. Tot a trebuit să mă duc la mama să o mai întreb una-alta şi mai cu jale, mai cu speranţă, pînă la urma s-a-ndurat de mi-a dat nişte date. Şi ce crezi?
- Ce...?
- Păi tu trebuia să fi fost eliberat acum... (Vlad făcu o socoteală rapidă în gînd), acum zece ani! Zece, Antoane, îţi dai seama? Îi dăm în judecată, pe onoarea mea! Să plătească, sta-le-ar în gît de nenorociţi toţi anii ăştia în care te-au lăsat să putrezeşti în beci!
Vlad se aprinsese la faţă, ochii îi sticleau în cap şi părul lui blond se răsculase ca o coamă de leu lăsînd la vedere o pereche de urechiuşe împurpurate.
- Păi n-am dreptate?
- Vlade, stai uşor că m-ai zăpăcit... Pe cine să dăm noi în judecată? Şi ce să cîştigăm? Io zic că seara asta, uite, cum stăm noi amîndoi aici de vorbă, e cel mai de preţ dar pe care nu l-aş fi visat nici în cel mai adînc şi bun vis. Bani îmi trebuie mie? Ferească Dumnezeu... Iar luptă de clasă? Iar oameni ai legii? Nu te supăra pe mine, tu o să fii un avocat bun, corect, onest. Simt asta. Am învăţat în atîţia ani de tertipuri pentru supravieţuire să citesc un om. Dar să mă avînt într-o luptă nouă? Pentru bani? Nu, băiete, eu nu de-aia am luptat. E ca şi cînd mi-aş bate joc de douăzeci de ani de temniţă şi de toate ideile pentru care m-am sacrificat. Pe mine, pe mamă-ta şi pe tine...
- Dar nu înţelegi, se întristă Vlad, acum ai dreptul să lupţi pentru tine. Ai mijloacele să o faci. Ai cîştigat exact lucrul pentru care ai suferit! De ce să nu te bucuri de aceste drepturi dobîndite?
- Mă bucur deja. Mă bucur deja aşa de mult că mi-e şi frică să nu mă trezesc şi să constat că sînt la loc în celulă. Cum să cer mai mult dacă eu simt că nu merit mai mult?
Vlad tăcu şi-şi vîrî pumnii în buzunarele de la şort.
- Ai luptat atît... Şi acum nu mai vrei... Nu te simţi înfrînt, batjocorit, ţinut degeaba zece ani în puşcărie?
- Nu, spuse cu glas puternic, vertical profesorul. Nu. Sînt un învingător. Aşa mă simt. Am supravieţuit. Comunismul nu mai e. L-am îngropat eu pe el, nu el pe mine. Trăiesc timpurile pentru care am vărsat sînge din plămîni în fiecare prăpădită de zi de cînd m-au ridicat. Nu, Vlad. Nu mai am pentru ce să lupt. Am luptat. Am cîştigat. Acum e vremea să mă bucur. La vremuri noi, e nevoie de oameni noi. Eu... sînt vechi, gata. Mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul.
Vlad apucă delicat o boabă neagră de strugure şi o strivi cu limba de cerul gurii.
- Bine, tată. Om vedea.
Profesorul tresări. Vlad molfăia senin la boaba de strugure.
Peste geam se întinse echilibrat sita nopţii.
- Tu ştii că de-aia am dat eu la Drept?, sparse tăcerea Vlad.
- De ce?
- De-aia. Ca să lupt şi eu! Nici nu ai idee ce vremuri trăim. Corupte, murdare, în care banii fac legea... Tu spui că nu mai e regim comunist. Că e democraţie. O fi, dar să ştii că tot nu e bine.
Profesorul zîmbi.
- Bine absolut nu există, Vlad. Or face banii legea, or fi timpurile corupte, dar uite că noi doi stăm aici la taclale şi nici mie, şi nici ţie nu ne e frică să spunem lucrurilor pe nume. Dacă ieşi acum în stradă şi strigi „Jos democraţia!” te leagă cineva?
- Mmm, rîse Vlad imaginîndu-şi, poate că da... Tulburarea liniştii publice. Ieşi a doua zi cel mai tîrziu. Asta dacă nu te înţelegi cu poliţistul care îţi zice vreo două, tu îi dai cinci foi şi el te cam trimite acasă.
- Vezi?, zise victorios profesorul. Iată marele cîştig! Cuvîntul, dragul meu, e o armă care în vremuri rele ucide... Cuvîntul, în vremuri mai blînde, poate cel mult să îţi provoace oareşce neajunsuri, dar nu îţi schimbă viaţa, nu îţi frînge genunchii, nu îţi omoară familia... Există, desigur şi reversul medaliei, cînd ajugem să vorbim în pustie, cînd nimeni nu mai ascultă... E şi asta o formă de îngenunchere. Dar mai ai o şansă, nu mai e violent, dramatic, pe viaţă şi pe moarte... Aşa că, dragă băiete, io, drept să îţi zic, aş bea un pahar de vin.
Vlad era extrem de mulţumit.
- Tată, uite, vezi? Ştii că este exact ce îmi doream?
- Vin?, se miră profesorul.
- Nu vin. Un om cu care să pot avea discuţii dintr-astea, schimb de idei, chiar şi conflicte de idei... Prietenii mei sînt mai toţi nişte idioţi. Mă rog, ar fi Relu care e mai răsărit, dar ăla e aşa de absorbit de propriile idei că sfîrşeşte mereu într-un monolog. Şi Mădălina... Dar cu ea mă trezesc mereu că spun numai tîmpenii..., se întristă Vlad. Ea nu rîde, dar nici deştept nu mă simt. Tată?
- Ce-i, băiete?
- Pîn-oi ieşi eu avocat o să cam răbdăm de foame...
- Răbdăm, zise simplu profesorul. Poate mi-oi găsi şi eu ceva de făcut. Poate chiar profesor?
- Iau pensie de urmaş de pe urma mamii şi bursă de merit.
- Ne-om ajunge noi cumva, zîmbi mîndru profesorul. Acum nu mai eşti singur..., se îndreptă el de spinare. Mă duc să spăl vasele. Mă-tii nu-i plăceau lăsate în chiuvetă de pe o zi pe alta. Mîine, Vlad, mergem la cimitir. Io singur nu m-aş descurca să ajung. Mergem?
- Mergem, tată. Pot să o iau şi pe Mădălina? Ştii? Ea m-a ajutat cu înmormîntarea, cu pomenile, cu vasele. Singur n-aş fi reuşit. De fapt, adăugă el ruşinat, tot ea a făcut şi ciorba de lobodă.... Ca săraca mama... Dar acum, că te-ai întors acasă...
Vlad oftă cuprins de oboseală şi îşi intinse ciolanele cît erau de lungi pe mijlocul sufrageriei.
- Tată, mai zise el moale ca înainte de a adormi. Nici nu te-ai atins de struguri...
- Lasă, măi băiete, vine ea şi vremea lor...