marți, 30 decembrie 2008

Versuri albe dintr-o ţară înroşită


A murit în acest august de care aproape că am uitat un poet. Un poet care şi-a dorit întreaga viaţă să meargă acasă. În Palestina.

De-acolo vin

De-acolo vin şi am amintiri
Născute precum se nasc muritorii, am o mamă
Şi o casă cu multe fereşti
Am fraţi, prieteni
Şi o celulă a cărei fereastră este rece.
Al meu este valul, prins într-o clipă de pescăruşi,
Am propriul punct de vedere
Şi-un fir de iarbă în plus.
A mea este luna de la îndepărtata margine a lumilor,
Şi mărinimia păsărilor
Şi nemuritorii măslini.
Am păşit pe-acest tărîm înainte ca săbiile
Să-i schimbe trupul viu într-o masă încărcată.

De-acolo vin. Mamei i-am înapoiat cerul
Atunci cînd cerul a plîns după mamă.
Şi am plîns pentru a mă face auzit
De-un nor ce se-ntorcea din drum.
Am învăţat toate cuvintele care contau la curtea sîngelui
Pentru a sparge regulile.
Am învăţat toate cuvintele şi le-am destrămat
Pentru-a compune unul singur: patrie.


Şi cîteva dintre ultimele cuvinte ale lui Darwish:

I am not ashamed of my identity, it is still under construction. But I am ashamed of some of what is written in the Ibn Khaldoun introduction: You, as of now, are someone else!

PS: Iată că sunt oameni contemporani cu noi pentru care criza economică nu înseamnă mare lucru, căci sunt alte lucruri mai grave decît moartea, vorba altui poet.

luni, 22 decembrie 2008

Prietenul anevoie se cunoaşte....






Se ştie deja că Iliescu a fost unul din apropiaţii cuplului Ceauşescu. Nimic nou, nimic spectaculos. Şi totuşi, cînd vezi o fotografie ca asta, nu poţi să nu te întrebi - coborînd discuţia la nivel strict individual - cum s-o fi simţit Ceauşescu cînd şi-a dat seama că prietenul, tovarăşul, camaradul lui, Ion, i-a tras-o într-un mare fel pe la spate. Ca de altfel, şi nouă, unui întreg popor român care a crezut că motivul pentru care iese în stradă cu pieptul spre gloanţe e o revoluţie, nu o pîrlită de preluare a puterii la momentul cînd mîna de fier a Ceauşeştilor tocmai aluneca ceva mai moale.

Sursă foto: Fototeca online a Comunismului
Foto: #F016
Foto: #F019

duminică, 21 decembrie 2008

Lasă-mi iarnăăăă pomiiii ve-eeerzi

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la bradul de Crăciun îmi vine să mă arunc de pe bloc odată cu el de îndată ce toată naţia a terminat de digerat sarmăile şi de eliminat prin pori gradele de alcool din damigeană. Aşa, cam de pe 10 ianuarie, capitala devine un soi de magazie de pompe funebre. Marii sacrificaţi, fără acte de martir, zac în stradă. Nu sună nimeni la 112 să anunţe genocidul. Stau înşiraţi, fără sîngele lor verde prin vene, cu cîte un fir de beteală înfiptă cu încăpăţînare.

Dar uite că nu sînt nici adepta brazilor de plastic. E ca şi cînd aş pune pe masa de Crăciun cozonaci din carton, sarmale din pînză şi apă colorată cu acuarele în loc de vin roşu. Şi totuşi..., fiecare acru de pămînt plantat cu brazi pompează oxigen în plămînii a 18 oameni. Zilnic.

Dar ia uite uite  ce zice prietena mea: aici şi aici. Eu zic că merge. Mai ales că unii îţi dau şi ceva bani îndărăt dacă le aduci bradul să-l puie în pămînt la primăvară.

Şi, ca să închei cu o pildă, cum şade bine poveştilor de spus la gura sobei, Robert Lynd în The Blue Lion and Other Essays ne trage un perdaf pe cinste: "Lucrul care ne face să fim atât de diferţi de păsări nu este zborul, ci felul în care îşi construiesc acestea casele lăsând totuşi pământul la fel de frumos cum era."
 



 



sâmbătă, 20 decembrie 2008

Să nu uiţi, Darie


În cazul nefericit în care mîine, 22 decembrie, v-ar putea păli vreun regret, vreo nostalgie a vremurilor cînd România era o mare cămară de murături, folosea un singur dicţionar în care toate cuvintele începeau cu majusculă şi dacia era întrecută de departe de mirificul trabant, luaţi de citiţi. Nu înainte de a vă gîndi cîteva secunde că Ceauşescu a fost unul din puţinii oameni mai înalţi decît o biserică.



Nicolae Ceausescu - Cuvantare la adunarea populatiei din Capitala in Piata Palatului Republicii, 21 decembrie 1989



Dragi tovarasi si prieteni, Cetateni ai Capitalei Romaniei socialiste,

Doresc in primul rand sa va adresez dumneavoastra, participantilor la aceasta mare adunare populara, tuturor locuitorilor municipiului Bucuresti, un salut calduros, revolutionar, impreuna cu cele mai bune urari de succes in toate domeniile de activitate. (Aplauze si urale prelungite; se scandeaza „Ceausescu - Romania, stima noastra si mandria!").

Doresc, de asemenea, sa adresez multumiri initiatorilor si organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucuresti, considerand aceasta ca o expresie a hotararii intregului nostru popor de a actiona cu toata puterea, in stransa unitate, in jurul partidului, pentru apararea independentei, integritatii si suveranitatii Romaniei. Aceasta constituie una din problemele fundamentale ale intregii noastre natiuni. (Aplauze si urale puternice; se scandeaza „Ceausescu - PCR", „Ceausescu si poporul!").

Inainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastra despre o importanta hotarare adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotarat in aceasta dimineata ca, incepand de la l ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retributia minima de la 2.000 la 2.200 lei. (Urale si aplauze puternice, prelungite). De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.

Tot de la l ianuarie vom majora alocatiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numarul de copii si de retributia oamenilor muncii - ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

De asemenea, se vor introduce indemnizatii de nastere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu incepere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai multi copii indemnizatia la nastere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil - ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

Am hotarat sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotarat, totodata, ca pensia de urmas sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, conditii bune, corespunzatoare de munca si viata pentru toti cetatenii patriei noastre.

Aceste masuri demonstreaza cu putere ca - pe masura dezvoltarii economiei - facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotararilor Congresului partidului. (Aplauze, urale; se scandeaza „Ceausescu si poporul!").

In ce priveste evenimentele de la Timisoara, am vorbit despre ele aseara. Apare tot mai clar ca este o actiune conjugata a cercurilor care vor sa distruga integritatea si suveranitatea Romaniei, sa opreasca constructia socialismului, sa puna din nou sub stapanire straina poporul nostru. De aceea, trebuie sa aparam cu toate fortele integritatea si independenta Romaniei! (Urale, aplauze; se scandeaza „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Pace!", „Pace!").

Cred ca sunt printre dumneavoastra multi care isi reamintesc de marea manifestare din 1968 pentru apararea independentei Romaniei. Fermitatea, unitatea poporului nostru au asigurat independenta si constructia mai departe a socialismului in Romania! {i acum trebuie sa actionam in deplina unitate, cu fermitate impotriva tuturor celor care incearca sa slabeasca forta, unitatea natiunii noastre, care actioneaza in slujba diferitelor servicii de spionaj si cercuri imperialiste, pentru a imparti din nou Romania, pentru a inrobi poporul nostru!

Este necesar, mai mult decat oricand, sa actionam in spiritul democratiei noastre muncitoresti, sa dezbatem cu deplina raspundere toate problemele privind dezvoltarea societatii noastre, avand permanent in vedere ca tot ceea ce realizam in Romania trebuie sa asigure bunastarea poporului, ca socialismul il construim cu poporul si pentru popor, ca trebuie, in orice imprejurari, sa asiguram integritatea si independenta Romaniei! (Aplauze si urale puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Cunoasteti ce au facut si spuneau inaintasii nostri: „Murim mai bine-n lupta, cu gloria deplina, decat sa fim sclavi iarasi pe vechiu-ne pamant!". {i trebuie sa luptam, sa traim liberi si independenti! (Urale, aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu si poporul!").

Unii ar dori din nou sa se reintroduca somajul, sa se reduca nivelul de trai al poporului si - cu scopul deschis formulat - sa dezmembreze Romania, sa puna in pericol insusi viitorul poporului si natiunii noastre independente. (Urale puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu - PCR!").

Dragi tovarasi, Cel mai bun raspuns pe care trebuie sa-l dam este unitatea tuturor oamenilor muncii, a intregii natiuni, actiunea ferma de a realiza programele de dezvoltare sociala a patriei si de ridicare continua a nivelului, de trai, material si spiritual, al poporului. De noi depinde ca Romania sa ramana in continuare o tara libera, independenta, constructoare a socialismului! {i doresc sa declar si aici ca vom face totul pentru a apara integritatea si suveranitatea Romaniei, libertatea si viata poporului nostru, bunastarea intregii natiuni! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Sa actionam cu intreaga raspundere si sa demonstram forta si capacitatea oamenilor muncii din Capitala, a intregii natiuni, pentru dezvoltarea patriei noastre, pentru bunastarea si independenta natiunii!

Va doresc succese in intreaga activitate! Unitate si actiune ferma impotriva tuturor acelora care vor sa distruga independenta si socialismul in Romania! Aceasta este obligatia noastra, a tuturor! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Organizati in toate intreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de aparare a socialismului, a tot ceea ce am realizat, a independentei tarii.

Cu toti sa actionam in slujba poporului, a independentei, a socialismului! (Urale si aplauze prelungite; se scandeaza indelung „Ceausescu si poporul!", „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Ceausescu - RSR!").

luni, 8 decembrie 2008

Vişinata de amurg - Epilog

Melania, m-am bucurat eu de pornirile pacifiste ale soră-mii, al cui era acordeonul? Melania rîdea potolit. Al cui să fie? Al bunicii! Cînta bunica la acordeon? Păi cică ar fi cîntat. Şi cică ar fi avut şi voce, talent..., te scula şi din morminţi. Asta îmi aminteam. Era într-o vacanţă de vară. Mă luase mama cu ea la bunici cu gîndul să mă lase pe-acolo măcar o săptămînă. Nu ştiu ce a făcut-o să se răzgîndească, poate lacrimile mele mari şi sărate şi mucii înşiraţi pe fusta ei cu pliuri. Nici nu intraserăm bine pe poartă, abia se aşezaseră toţi trei, mama, bunica şi bunicul, în curte să se cinstească de revedere şi eu deja scăpasem în cămara cu dulceţuri. Reuşisem să mă strecor din raza de monitorizare a mamei şi, tot foindu-mă în cămara îngustă, am trîntit unul din borcane pe cimentul gri închis, cu picăţele albe, mici, inegale. Dulceaţa de gutui s-a amestecat într-o secundă cu cioburile. Borcanul făcuse un zgomot sec de sacrificat fără onoruri de martir. Gura borcanului rămăsase întreagă şi din margini se prelungeau nişte colţi de sticlă de-ai fi jurat că e un monstru care rînjeşte. Atunci am auzit-o prima şi ultima oară pe bunica strigînd la mine. Întâi am crezut că, odată cu dulceaţa, s-a răsturnat şi cerul. Tonalităţile grave, puternice ca o bubuitură de tun din glasul bunică-mii, mi-au pătruns prin oasele capului ca o furie neagră, prin stomac mi s-au prăvălit nişte bolovani care apoi s-au răsucit brusc şi s-au îmbulzit îndărăt în cap, unde o implozie părea iminentă. M-a scos mama din cămară cu forţa. Bunicii îi trecuse între timp. Ei, lasă, că n-o fi foc. N-a murit nimeni, atîta doar că m-am speriat. Ea ca ea, dar eu? Şi cînd mai vrei dulceaţă, să spui. Nu să furi!
Mătuşa Vera zicea că se adunau toţi oamenii subţiri din mahala la ei în casă şi că dădeau nişte chiolhanuri de le mersese vestea pînă în Ploieşti. În mod cert, Melania, noi n-am avut parte de nişte bunici ca la carte. Bunicile ar trebui să poarte şorţ, să facă mămăligi, să cîrpească lucruri şi să coacă prăjituri. Bunica noastră era acordeonistă şi trăgea la măsea ca un tirist întors din cursă. Iar bunicul era şi mai nebun. Nu meşterea prin curte la vreun motor de tractor, nu ne lua pe genunchi să ne spună poveşti din vremea războiului şi nici măcar nu ofta scoţîndu-şi pălăria cînd se aşeza la sfînta masă. Şi-o arunca din uşă direct în cui. Cînd nu reuşea din prima, tuşea aşa, adică, vezi Doamne, se simte cam rău, de-aia, cum ar veni, nu i-a mers figura. Ei, şi cu tine, parcă ai trăi într-o carte, zău aşa. Tu ce visezi? Bunici din Dumbrava minunată? Rîsul Melaniei nu avea nimic răutăcios. Seara, chiar înainte să adorm, mi-am imaginat cum trebuie că se distra bunica ţinînd pe burtă baritai acordeonul, cum trebuie că trăgea la măsea cot la cot cu bunicul, cum trebuie să fi răsunat din pieptul ei amplu, de cîntăreaţă de operă, versuri de dragoste, o dragoste dintr-aceea de numai prin anii ‘20 se mai întîlnea. Şi ia uite-ne pe noi, chinuiţii de bani de-ntreţinere. Melanio, rău am mai ajuns, zău aşa... Am ajuns, dar o să ne treacă...
Pieptul mic al lui Tudor se ridica şi cobora alene, respiraţia îi era rotundă şi neauzită şi un zîmbet fugar îi încolţise preţ de o secundă în colţul gurii. Chipul lui rotunjit în obraji era rozaliu în lumina mică a lămpii de veghe, iar Feodor aţipise cu ochelarii pe nas la televizor. Avea dreptate Melania, toate trec.


Epilog

M-am cuibărit lîngă Feodor care sforăia uşurel. Nu i se întîmpla decît cînd era foarte obosit. Alergase toată ziua, e greu totuşi să fii şi cap de familie. Mai ales aşa familie... Feodor, dormi? Se întorsese niţel pe-o parte şi abia dacă distingeam ce zice. Păi, dorm..., dacă mă laşi. Feodor, auzi, Feodor? Dar noi..., noi ne mai iubim? Tu ce zici, ne mai iubim? Deschisese ochii şi se uita miop, peste ochelari. Căzu lemn la loc, într-un somn profund şi curat. Mă apucase de mînă şi mormăise părinteşte: Ne mai iubim, cum să nu ne mai iubim. Dar mîine...

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 10

Bunicul fusese antreprenor de case. Iar noi abia dacă reuşeam să ţinem pe picioare coşmelia alor noştri. Stăm prost cu banii. Desigur, nu ţi-aş cere. Doar ştii... Desigur, dar mi-era milă nu atît de Melania, cît de Ionel. Dar nici noi nu o duceam prea strălucit. Reparaţia casei ne costase mai mult decît ne imaginaserăm. Ela, dar e incredibil, (Melania apăsa pe fiecare silabă), pur şi simplu nu îţi poţi imagina la ce sume te duce naveta asta nenorocită. Aproape că nici nu face. Melania mai dădea meditaţii în sat la limba şi literatura română. Pe lîngă sumele derizorii pe care le lua, se mai căpătuia cu cîte-un ou, cîte-o sticlă de lapte, o funie de usturoi. Din nou simţeam că mi se strînge inima. În fond, e femeie în toată firea, cu două mîini şi două picioare. Să se descurce, nu-i aşa, Feodor? Feodor zîmbea neputincios. Om vedea, dacă îmi iese afacerea asta, o să fie mai bine, o să vezi. Dar vezi şi tu, toate trenează, ăia nu au semnat încă... În fine, om vedea...
Bunicii avuseseră şapte case în Bucureşti. Şapte. Bunicul Marin, bogătaşul mahalalei, fără şcoală, patru clase şi alea terminate pe sponci. Dar îi mersese mintea la afaceri. Lui şi, mai ales, fratelui lui mai mare, nea Sandu. Şi oricît de nedrept mi se părea mie acum, de fapt, pentru el fusese bună mişcarea să le vîndă exact înainte să i le sufle de sub nas comuniştii. Rămăsese doar cu aia în care stăteau. Acum, în locul ei, crescuse o şosea. După moartea lor, mama s-a pricopsit cu un apartament la oraş, mîndrie de sătean. Apă curentă, încălzire centrală. De nelocuit pentru un om cu obiceiurile lor. Aşa că mi-a rămas mie. Bunicul Marin însă oricum nu o dusese prea bine după fuga regelui. Buicqul din curte se părăginise, aripile alb perlate începuseră să cedeze sub fălcile ruginii, roţile se aplatizaseră, scaunele zăceau prăfuite prin curte, iar bunicul Marin spărgea seminţe pe treptele casei, îmbrăcat în costum negru, cu pălărie de fetru, eşarfă albă, lungă, de mătase. Şi desculţ. Înnebunise. Cred că îşi luase şi ceva bătăi, căci după o dispariţie de vreo patru luni, se întorsese betegit de-un picior şi nici cu ochiul drept nu părea să mai vadă mare lucru. Îndrepta din cînd în cînd bastonul cu măciulie argintată spre cer şi se certa cu duşmani imaginaţi. Las că vin ei americanii. N-ai să vezi? Or să-mi dea tot, tot înapoi! Şi-atunci să vedem cine mai rîde. Cine rîde la urmă, aia e! Bunica fusese o doamnă, nu tu spălat, nu tu gătit. Veneau femei din sat să o ajute la treburi. Iar cînd se întorcea bunicul Marin de la ale lui, de peste zi, îşi schimba hainele să iasă în oraş pe înserat, La doi cai, unde cîteodată îl însoţea şi bunica. Cămaşa de peste zi devenea cît ai clipi o cîrpă pentru luciu la bombeul pantofului. Bunica o lua şi o dădea prin sat. Iar în anul cel mai crunt, pe foamete, se înşira toată mahalaua la poarta lui. Zi de zi, bunicul Marin hrănea satul cu gamela. Deci bunicul a fost dizident? A fost..., n-a fost! A fost nebun! Melania pufnea nervoasă. Măcar să nu fi vîndut casele alea! Vorbeşti şi tu, dacă nu le vindea, ce? S-ar fi bucurat el vreodată de ele? Nu, dar ne-am fi bucurat noi! Mda, am fi plătit impozite de ne-am fi cocoşat... Ei, trăiam din chirie... Şi tu, şi eu, păru Melania deodată dispusă să facă pace.

joi, 4 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 9

Naţia noastră are o aplecare către nimicirea demnităţii cum rar s-a văzut. Către ciopîrţirea măririlor, a coloanei vertebrale, fie ea oricît de dreaptă, oricît de înaltă. Mă întrebam uneori cum de scăpase întreagă Coloana Infinitului. Nimic nu trebuie să rămînă pe picioare, totul trebuie săpat mărunţel, cu şanţuri mici, diafane, cît să pice de pe soclu fără zgomot, uşurel, uşurel şi nebăgat de seamă. Cu drăgălăşenie maximă. Din dragoste. Cu emoţie, cu cea mai bună intenţie. Altminteri cum să îţi explici că un nume atît de amplu, pozitiv ca al fiului meu ajunsese de la Tudor la Rache sau Relu? Adică, să ne înţelegem, Tudor, Tudorache, Rache. Tudor, Tudorelu, Relu. Na poveste. Cînd făceam lista de nume, pe dreapta, dacă e băiat, pe stînga, aşa, tragem o linie verticală să împărţim foaia parcimonios, dacă e fată. Uite, nu poţi să îi zici Ştefan. Toată lumea o să-l strige Fane, Fănel, Fănuş. Nici Andrei, se încheie lamentabil drept Andu. Lucian, Lucică. Paul, Paulică. Nici...? Nici! Fată? Mai mare daraua. Uite, să luăm, par examplu, Maria. Păi? Trebuie să fii Fecioara însăşi ca să-ţi păstreze naţia asta diminutivistă numele curat. Ioana? Mda, mă-sa mare o strigă pe aia din parc, o ştii?... o ştii..., Nela. Alexandra? Nu, Sanda, nu, în nici un caz.
Nici Ion al soră-mii nu promitea vreun viitor strălucit. Cum să iei, bunăoară, premiul Nobel şi să fii strigat la scenă deschisă, avem onoarea să îl invităm alături de noi pe Ionel. Nelu. Ionică. Nică. Feodor, graţie aceleiaşi duioasei limbi române, în general, şi a Mătuşii Vera, în particular, ajunsese la micimea unui Doru. Ba, ca să fie şi mai drăguţ, de-a dreptul Dorel. Limpede, nu? Deci Tudor? Tudor e perfect. N-a fost. Imaginaţia colectivă e mai dihai decît cea a purtătorilor legitimi, dar singulari, de limbă. Hai la mama, Tudor, dă mînuţa, acum cît încă eşti mare la nume şi mic la stat. Cînd o fi pe dos, om mai vedea...

miercuri, 3 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 8

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.

marți, 2 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 7

Tudor era mititel şi rotofei, cu o carne albă şi tare în care te abţineai cu greu să nu-ţi înfigi dinţii. Sîntem, pînă la urmă tot nişte animale. Niţel spoite, mai puţin păroase, cu darul vorbirii şi cu pretenţia de regi ai planetei. Cutele acelea de la încheietura mîinii unui copil, orice s-ar spune, nasc într-o mamă un sentiment greu de descris. Feodor îşi iubea progenitura ca un nebun, pînă ajungeam de ne încăieram. Îl răsfeţi prea mult. (ia uite..., semăn din ce în ce mai tare cu mama) Dar dacă nici acum, cînd e mic, nu-l răsfăţăm, atunci cînd? Cînd l-o înghiţi societatea între fălcilea alea enorme din care nu mai scapă nimeni? Mă înmuiam. Feodor îl scotea la plimbare. Mă duc să mă mîndresc. Ieşeau numai după ce mi se promitea că nu vor traversa absolut nici o stradă. Se întorceau zgribuliţi, înfometaţi şi rîzînd, Tudor încă ştirb. Iar eu ştiam sigur că au traversat cel puţin zece intersecţii.
Cu mine Tudor era mereu blînd şi duios, cînd apărea ta-su pe uşă însă avea un soi de sclipire care mi-a sugerat întotdeauna că există între ei o înţelegere din aceea de o pecetluiesc colegii de şcoală cu care te raliezi ca să copiezi pe rupte la fizică fără să afle mamele de unde sînt notele alea îngereşti din carnet.
Şmecheria, este limpede, e o instituţie în care omul se simte bine din prima. Păşeşti întîia dată în ea cu primul plîns. La început o manifeşti plenar, fără ruşine, fără inhibiţii, ca apoi să devină sofisticată şi mai greu de descifrat. Cînd Tudor împlinise un an era deja maestru. Iar eu abia învăţam să înţeleg că el, Tudor, e altcineva. Adică nu eu însămi într-o altă formă ieşită din mine. Ci un omuleţ cu voinţă proprie şi hotărîre greu de clintit. Copiii, chiar dacă nu pare, au de fapt mult mai multă răbdare decît adulţii. Focalizează precum libelulele, nu privesc în ansalmbu, dar le stîrneşte orice detaliu un interes nesfîrşit. Sînt în stare să te piseze pînă cînd obţin ceva cu o insistenţă pe care cei mari în general o abandonează, şi dintr-un soi de perspectivă a ridicolului, dar, mai ales, dintr-o slăbire a nervilor. Feodor în continuare ceda, ceea ce pe mine mă obliga să devin poliţistul cel rău, care interzice, care are întotdeauna ceva de argumentat, care pune condiţii, care ameninţă, care stabileşte pedepse. Tot el îmi zicea însă că în felul ăsta măcar există un echilibru în toate. Gîndire de inginer. Lucrurile trebuiau să aibă o bază solidă ca să stea în picioare. Nu, turnul din Pissa nu se pune. N-am înţeles niciodată de ce. Simplu, e strîmb, dar tot pe o bază solidă stă. Chiar mai solidă, altminteri...
Şi apoi m-am trezit cu Melania sunând la uşă. Cu două valize şi cu şcolarul de acum Ionel. De ce aveam eu mereu parte doar de lacrimile familiei? Era spre primăvară. Copacii abia dacă începuseră să se încumete spre muguri, cerul turnase toată ziua ploi neostoite lăsîndu-i întregului peisaj citadin un soi de contur dur, clar, spălat de pătura groasă de praf sub care dormitase. Feodor îmi făcuse semn din priviri că ne lămurim noi şi că pînă la urmă familia e familie. Cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele, aş fi adăugat eu. Dar n-am avut ocazia. Întotdeauna cînd aş fi avut şi eu o replică, fie nu era momentul, fie era tardiv. Cuvîntul pe care l-am folosit cel mai des în următoarele săptămîni a fost „na-ţio-na-li-za-re”. Aşa, apăsat grosolan, precum realitatea care nici ea nu vine niciodată peste tine cu menajamente.

luni, 1 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 6

Terminasem facultatea. Şi cîteva relaţii care începuseră bine şi se terminaseră prost. Una mai dihai decît toate. Am suferit, dar nu m-am mirat. Ştiam deja că oamenii pornesc pe un drum care nu se ştie niciodată unde duce. De obicei, la câte-o bifurcaţie. Secretul căsătoriei alor mei, care rezistaseră aproape cincizeci de ani sub acelaşi acoperiş şi pe care numai moarte îi despărţise, nu mi se dezvăluia şi oricum mi se părea o poveste ireală. Vezi bine, nici Melania nu scăpase. Pe Marcel îl zărisem într-o duminică după amiază în parc, cu două fetiţe gemene, obeze, blonde şi gureşe şi o doamnă nurlie, iute la vorbă şi transpirată sub nas. Melania îmi spusese că vreun an după divorţ a tot venit să îşi vadă băiatul. Pe urmă renunţase. Acum ştiam şi de ce. Măcar eu nu ajunsesem la Starea Civilă cu niciunul, aşa că mă puteam linişti cu gîndul că nici pe treptele tribunalului nu voi coborî prea curînd. Se ţesuse pe negîndite în mine convingerea că orice lucru ieşit din mîna omului e sortit pieirii. La ce bun să mai începi. Şi totuşi, tinerii domni veniţi cu cîte o floare, cu cîte-un şualacrem, o mînă de fondante pe carton de cofetărie, o invitaţie la restaurant nu se dădeau duşi de atitudinea mea de sfîntă Filoftea. Ba chiar, ca şi cînd ar fi fost angrenaţi într-un sistem de pîrghii – nevăzut, dar de neignorat –, cu cît trăgeam eu mai mult într-o parte, cu atît deveneau ei mai interesaţi să se apropie. Pînă cînd s-a petrecut o lucrătură de o ingingerie inexplicabilă, de vreun metru nouăzeci, perciuni blonzi şi pălărie.
M-am trezit din visare cînd deja alăptam.

vineri, 28 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 5

M-am dus la nuntă ca să nu se simtă singură. M-am simţit eu. Ne-am certat, Marcel era abţiguit bine încă înainte să intre în biserică să le puie popa pirostriile pe creştet. Melania mi-a spus că nu-i treaba mea. Că ăsta e şi că nu am eu nici o cădere să-i spun ce să facă şi ce nu. Şi oricum cînd arbora tonul ăla de soră mai mare, cedam vrînd-nevrînd strivită. Şi-apoi o soră mai mare în rochie de mireasă nu-i lucru uşor de mînuit. Undeva, în subconştient, nu puteam să trec peste faptul că avusese înaintea mea un oracol ascuns în spatele biroului, că băieţii care intrau în curte salutîndu-l cu „săru’mîna” pe tata şi îndopîndu-se ca nişte draci împieliţaţi cu dulceţurile maică-mii veneau la ea, niciodată la mine, că ea era frumoasă, în timp ce eu mă priveam cu ciudă în oglindă aşteptînd să am nevoie de-un pîrdalnic de sutien, că a plecat prima şi atunci cînd suna cerea cu mama numai după ce mă întreba, ca şi cînd ar fi stat în picioare pe-un scaun, cum mă mai descurc la matematică. Dar tot mi-a fost milă de ea. M-am gîndit că o femeie care aşteaptă un copil ar trebui să fie fericită. Atît. Aşa că am tăcut şi m-am prefăcut că înţeleg. După nici un an, Melania m-a sunat şi ea. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nici de data asta ce mi se spunea. Dar am ştiut că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi despărţit de Marcel. O dăduse în judecată pentru test de paternitate. Ea jura că e al lui, testul a ieşit neconcludent. L-au repetat. Era al lui. Acum nu mai voia ea să-l recunoască de tată pentru Ionel. A urmat un proces lung, încîlcit ca orice proces. Apartamenul i-a rămas ei. El a luat maşina. Cu tot cu rate. Curat balamuc. Şi pisica. Şi canapeaua. Şi visele ei pe care mi le şopocăia uneori, cînd încă mai împărţeam camera scundă, cu două ferestre largi, una care dădea spre stradă şi alta care dădea spre porumbeii din mica noastră livadă, sub plapuma învelită în aşternut alb, cu flori mari, galbene, ţepene de atîta apret de-l punea mama la spălat. Dar măcar Ionel creştea. Şi nu apucase încă să se lămurească dacă e de rău să ai doar mamă.

joi, 27 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 4

N-a trecut nici un an şi m-a sunat mătuşa Vera. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nimic din ce zicea. Dar ştiam că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi prăpădit şi tata. Ai văzut, Ileano, ce-a mai iubit-o tac-tu pe Florica. Iaca, n-a răbdat inima în el de supărare. S-a dus şi el după ea.
Şi-l visasem, Ileano, că parcă-am avut io aşa, o presimţire. Se făcea că era cu părul negru şi se bărbierea în curte cu briciul. Ştii tu, în oglinda aia de-o atîrnase taică-tu, Dumnezeu să-l odihnească, în stîlpul de la prispă. Şi de-odată aşa, parcă a înlemnit. S-a întors spre mine şi mi-a zis: tuşă Vera, ştii, că aşa-mi zicea el, sărăcuţul, că tare s-a dus devreme, şi el şi mă-ta, io am o treabă importantă de rezolvat. Să-mi pregăteşti uniforma... Ei, uite-a c-a avut o treabă, n-ar mai fi avut-o, bie-etul Vasile, sărma-anul Vasile...
Din nu ştiu ce motiv, despre bie-etul tata, sărma-anul tata mi-am amintit deodată că-i plăcea să mănînce pufuleţi stînd pe treptele prispei. Mă fascina că poate să nu-i crănţăne. M-am prins tîrziu că îi topea între limbă şi cerul gurii. Apoi umfla punga suflînd cu obrajii rotunjiţi şi o pocnea cu palma. Pac! Uite-aşa. Ca o puşcă. Rîdea de noi. Ne punea să ne uităm după păsările care ar fi trebuit să cadă rănite din cerul de toamnă abia începută. Măcar dacă nu le nimerim cu puşca, poate or muri de inimă. Îi ceream la nesfîrşit să repete spectacolul, dar venea mama şi ne lua pungile de pufuleţi. O să vă prostiţi de atîta mălai. Şi tu..., om bătrîn, măi, Vasile..., te pui la mintea lor.
Am rămas cu o casă mare, pustie, în care rîndunelele stăteau adunate tot sub streaşină, dar nu mai supărau pe nimeni, cu un cireş amar care a mai rodit un an şi pe urmă s-a uscat ostentativ şi o curte năpădită de merele care putrezeau pînă se lăsau învelite de prima ninsoare. Mama nu mai era să le treacă prin borcane în drum către gurile noastre pofticioase, iar Melania m-a anunţat că se mărită. Era însărcinată în luna a patra, iar eu nu aveam cui spune că o să fiu mătuşă.

miercuri, 26 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 3

Ce să facem cu tata? Începuse să doarmă afară, în faţa casei, pe prispă. Toamna venise, dăduse şi prima brumă. Bătrîn nebun şi fără minte. Unde să-l duci? Şi cum să-l faci pe ditai generalul să asculte de două fete care-i călcau pragul doar cu forţa şi numai peste vară. Nu spusese niciodată, dar şi eu, şi Melania ştiam că să fi avut un băiat, altfel ar fi stat lucrurile. Doctor în sat nu ajungea decît o dată pe săptămînă. Îi dăduse nişte hapuri pentru tusea de care nu mai scăpa, îl bătuse prieteneşte pe umăr, dar de la un civil un general nu acceptă asemenea gesturi, aşa că nici că îi trecuse prin minte să le ia. Lucurile se complicau, iar eu aveam examene. Iar Melania răspundea la telefon cu „da” sau „nu” şi nu ştiam niciodată în ce ape se scaldă. Iar apoi venea dimineaţa şi uitam.

luni, 24 noiembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 2

Mătuşa Vera, chemată de tata, împuţinat deodată parcă şi neîndemînatic dintotdeauna la bucătărie, m-a trimis la magazin să aduc treizeci de ouă. În rest, Florica asta, zău, ce femeie trebnică a fost. La toate s-a gîndit. Le-a rînduit, Ileano, pe toate. „Ileano” nu-mi zicea nimeni. Apucasem să-mi zic singură Ela şi aşa mă preluaseră toţi. Doar Melania, soră-mea, mă mai striga Leanţo, ca să mă enerveze şi ca să plîng şi ca să-mi mănînce între timp pătrăţelul de ciocolată chinezească.
Nici un cap de aţă nu lipseşte pentru parastas, Ileano, perora în continuare mătuşa Vera. Mama, săraca, pregătise tot, doar să le facem. Sor-mea a ajuns spre seară. Plîngea încă de cînd a coborît din tren. M-a apucat şi pe mine. Am tras de valiza Melaniei pînă acasă amîndouă, smiorcăindu-ne şi neştiind ce să ne spunem.
Mama a stat în casă, pe masa mare din sufragerie, îmbrăcată într-un deux pieces bleumarin, cu mîinile împreunate şi cu chipul ei rotund, alb. N-avea riduri. Mirosea frumos. Nu mai văzusem mort, dar ştiam că nu-ţi vine să te-apropii de ei. Mama era frumoasă chiar şi-aşa. Buclelele ei naturale cu care se mîndrise o viaţă se odihneau pe lîngă tîmple şi părea că visează frumos. Tata n-a intrat la ea. Nici Melania. S-a dus la mătuşa Vera în bucătăria de vară şi-a ajutat-o la frămîntat aluatul de cozonac. A murit la zi mare, aşa-i ia Ăl de Sus pe cei buni. În zi sfîntă.
Mai bine nu o lua deloc. Cînd am înghiţit o firimitură din cozonacul făcut de mătuşa Vera parcă m-au înţepat pe limbă lacrimile sărate imprimate în aluatul peste care stătuse aplecată. Dar poate că lacrimile erau ale soră-mii. Ale mele rămăseseră prin curte, sub mărul ionatan sub care încercasem să-mi viu în fire.
Cu tata nu-mi venea să vorbesc. Părea mai mort ca mama, stătea tăcut, neras, pe prispă şi îşi curăţa cu un cuţit cu lama scurtă o pereche de cizme vechi, crăpate de iernile lungi prin care trecuseră. M-am întors la oraş. De-atunci n-am mai atins vişinata. Iar sărbătorile le-am făcut singură, la cămin. Acasă nu mă mai aştepta nimeni. Pînă la următoarea vacanţă de vară, tata se înjumătăţise. Se înjumătăţise şi vişinata din cămară. Şi nici nea Stan nu mai venea să stea în curte. Gesturile cu care ne întîmpina, şi pe mine, şi pe Melania, păreau întotdeauna să spună că l-am deranjat. Mereu era prea tîrziu indiferent de ce-ai fi putut să îţi doreşti în curtea aia. Nu mai era timp pentru nimic. Voinţa lui taică-miu se topise undeva în ziua aceea în care mama găsise de cuviinţă să-l lase în urmă.
Nu mi se păruse niciodată că tata ar fi iubit-o pe mama, aşa, cu patimă, romantic, cum îmi imaginam eu că trebuie să se iubească doi oameni. Se bodogăneau continuu, îşi aruncau în doi peri cîte o vorbă, îşi dădeau ordine exacte cînd ceva nu suporta amînare. Dar iubire... Numai privindu-l cît de fără rost umblă prin curte mi-am dat deodată seama că unul fără altul nu puteau. Ghinionul lui tata era că îi supravieţuise. Biata mama. Dar mai ales, bietul tata.

Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Emoţii slave, vechi de 60 de ani

Îşi mai aminteşte cineva emoţia aia de numai un elev o poate avea înainte de a apăsa pe clanţa unei cancelarii? Am avut de curînd ocazia să îmi revăd profesorii din facultate, care s-au adunat de la cel mai nou la cel mai vechi la un simpozion de împlinire a 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limba rusă. O întîlnire uşor amară, căci îi ştiam pe ăi bătrîni, mai degrabă, decît pe ăi tineri.

N-o să vă povestesc despre acea doamnă care fusese prima pe statul de plată al catedrei de rusă acum şaizeci de ani şi care, la o vîrstă pe care dacă o calculez, mi-e greu să o cred, avea un discurs impecabil, o dicţie de radio şi cîteva lacrimi în glas, nici despre ambasadorul Rusiei care a ales un registru uşor excesiv şi cam heirupist, nici de colega lîngă care am stat şi cu care m-am chicotit pînă să dau în sughiţ, nici de profesorii care au intrat la un moment dat în jocul nostru de comentatori vesel-ageamii, nici chiar de mirarea că am fost recunoscută de fiecare om pe care l-am revăzut.

Apoi a venit momentul acela cînd te tragi niţel de-o parte, într-o nişă de penumbră, ca să priveşti în linişte şi cu egoismul necesar oameni care, uneori, uită de orgolii şi îşi amintesc că sînt prieteni. Tocmai pentru că nu sunt prea mulţi şi pentru că de cele mai multe ori, aici, pe meleagurile carpato-dunărene, sunt un fel de cenuşăreasă a culturilor.

Am privit şirurile de oameni şi am zărit un lucru care la prima vedere mi-a părut un imens caraghioslîc. Un domn profesor la vreo şaptezeci de ani, stîndu-i alături pe scaun, îi ţinea unui alt domn profesor la vreo şaptezeci de ani o geantă-mapă lipită de ceafă. Primul gînd a fost că-şi bate joc de colegul lui la fel de pleşuv. Realitatea e că îl apăra de alizeul care le sufla în spate din aparatul de air conditioning.
Mîna aia protectoare a rămas acolo pe tot parcursul simpozionului.

Şi aşa mi-am amintit că, dincolo de toate acele titluri universitare, am avut de-a face timp de patru ani cu oameni, categorie de bipede pe care nu am întîlnit-o prea des la alte catedre de limbi străine. Cert e că toţi laolaltă şi luaţi separat, fie că i-am iubit, fie că m-au dezamăgit, au croşetat o parte din mine. Parte pe care o voi purta chiar şi atunci cînd voi avea eu însămi şaptezeci de ani. Cînd probabil că voi ţine şi eu unui prieten geanta pe ceafă ca să-l apăr de durerile bătrîneţii.

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 6

Cafea. Tare. Neagră. Aproape fără zahăr. Şi maxim două ţigări. Olga îşi povestea lucrurile de le avea de făcut peste zi. Foşgăială de ceva păsări, amestecate cu pisicile care îi treceau pe pervaz. În primele zile în garsoniera de la parter jurase că trebuie că sînt ceva fantome prin zonă de huruie pe grilaje. Îi zărise ochii lucind marţian unui motan fără o ureche şi se calmase. Dar acum se mai auzea ceva. Nou. Necunoscut. Îşi trase periuţa de dinţi dintre dinţi şi dădu fuga spre geamul camerei. Undeva la câţiva paşi, patru pici mucioşi alergau rîzînd cu fusta ei de catifea, cămaşa albă, cu mîneci lungi şi guler alungit şi jeanşii luaţi de la Londra, pe o căruţă de lire. Rahat. Grilajul care se presupunea că o apără de intruşi se dovedi frustrant. Era în cuşcă. Şi ăia se opriseră la două sute de metri şi îşi probau fusta. Cretini mici. Şi prosopul? Ce dracu să faci cu un prosop furat? Se spălau jegoşii ăia mici? Unde dracu se spălau?
Se întoarse în bucătărie, dădu drumul la laptop. Nu reuşea să se dumirească dacă e cazul să se enerveze cumplit sau să se lase păgubaşă pur şi simplu. Dar jeanşii? Ce dracu, tocmai ăia trebuiau să fie pe sîrmă…
Soneria începu să bingănească în creierii ei şi-aşa obosiţi de la prima oră. Vecinul, chelios şi cu burtă, duhnind a alcool stătut în organism de cu seară o anunţă că i se furaseră cîrpele de pe sîrmă. Cîrpă-i mă-ta, îi veni Olgăi să-i mulţumească. În fine, omul fusese bine intenţionat. Trînti uşa. Deci e un cămin de copii prin preajmă. Olgăi îi veni prin stomac spre gît un tremur nervos şi, cumva, de milă. Ducă-se pe pustii. Probabil că ei aveau mai mult nevoie de orice decît ea. Să-i poarte sănătoşi, porcii. Formă numărul lui Anton.
- Mi-au furat hainele de pe sîrmă. Jeanşii ăia de la Londra…
- Ăia ai tăi mişto?
- Da, da, ăia…
Ah, Anton, ce tîmpit, normal că nu ştia ce jeanşi de la Londra.
- Ai chef de glume…, se bosumflă ea.
- Dă-i, bă, dracu de nădragi, hai să te scot la o cafea. Pe Champs Elysee…
- Erau de la Londra! Nu din Paris. Mă enervezi…
- Atunci la o cafea pe Magheru. Şi dacă vrei, ne fîţîim şi prin magazine… Ai putea să apreciezi efortul, mă ia pe şiră numai cînd mă gîndesc la plimbările prin malluri.

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 5

Poşta nu mai e de mult un loc în care să-ţi doreşti să mergi. Cuconetul de după tejghea mişuna continuu. Femeia cu coc, probabil ceva mai şefă, reuşea cel mai bine să îţi evite privirea. Doi moşi se înghesuiau pe tăcute unul în faţa celuilalt, furîndu-şi cîte jumătate de pas la rînd. Foşneau din taloanele de pensii scoase din mape unsuroase.
- Domnişoară… Domnişoară!, încercă moşul cu pălărie de vînător să o facă atentă pe funcţionară.
- Aveţi răbdare, se irită brusc funcţionara. Nu vedeţi că am treabă?
- Păi da, mormăi vînătorul pe sub ridurile gurii. Că noi sîntem aici de plăcere…
Ieşi ţinînd în mînă un colet. Se rezemă de gard şi începu să-l desfacă.
Marina Lewycka. Short History of Tractors in Ukranian. În engleză. Hm, numai Mark putea să aibă asemenea idei. Nemţii ăştia sînt nişte fiinţe ciudate. Nu-şi amintea cît costă un minut în Europa. Formă.
- Maică, pe unde e poşta Vitan?
Bătrînica avea o privire apoasă. Olga dădu să-şi deschidă portofelul. Se replie la timp.
- Aici, chiar aici…
- Să trăieşti, maică. Cică or să ne bage pensiile pe cartele. Şi noi, ăştia bătrînii, că am muncit o viaţă de om şi am o pensie de nu-mi ajunge nici să-mi plătesc hangaralele, cum ne-om lua-o… Dracu să-i pieptene de nenorociţi. Că nu se mai satură… Acu băiată-miu ăla mare m-a mutat aici, în garsonieră. Nu zic, că e mai ieftină întreţinerea… S-a mutat el în apartamentul cu trei camere. Că are şi el doi copii. Acu nu mai ştiu nimic pe-aici, prin zonă. Că eu am mai locuit pe-aici. Dar, ehehe, e mult de-atunci.
Băbuţa se sprijini de mîna Olgăi şi continuă imperturbabil.
- Eram fată la mama acasă. Uite, acolo, peste drum. Erau case. Vezi, mata? Unde e cîmpul ăla de construiesc pe el? Chiar acolo. Dar poşta nu era aici. Măcar la mine-acolo, în Pantelemon aveam şi eu nişte babe cu care mă mai luam să treacă timpul. Aici… Că nu mă mai ia Dumnezeu odată!
Baba oftă. Olga oftă.
Ale dracu reţele de rahat. Numărul nu era alocat. Sau suna ocupat. Sau suna şi nu răspundea nimeni. O să-i scrie un mail cînd ajunge acasă. Ce-l apucase pe Mark după mai bine de un an? Fusese o relaţie drăguţă. Scurtă. Dar cînd se întorsese din Germania, nu-şi mai scriseseră. Ţinuseră legătura mai puţin de-o săptămînă. Pe urmă se rupsese cumva. Zero suferinţă. Numai cîteva amintiri pe care nu avea acum chef să le ia de la capăt. Deşi trandafirul ăla galben cu care o aşteptase pe bancă, în spatele bisericii ruse, în oraşul curăţat nemţeşte, mirosind totul a detergent de calitate. Mark stătea pe mijlocul băncii, de la distanţă, faţa îi părea brăzdată de zeci de fire de tramvai, cabluri de telefonie fixă, de electricitate. Fusese cît se poate de înduioşător. Ce se întîmplase cu Mark de-i trimisese un colet? Despături foaia dintre filele cărţii. Dumnezeule, ce scris infernal. Your friend forever, M. Rahat, în rest înţelegea cîte un cuvînt pe ici, pe colo. I’ve left… but…. honestly …. to say…more than… here. Mda, excepţional. Trebuie să îi scrie un mail şi habar nu are la ce îi răspunde. Pianistu’ lu’ peşte. Ce dracu nu or învăţa oamenii să scrie lizibil?

joi, 9 octombrie 2008

Viaţia ca o spălătură de pahar - fila 4

Viorica se trezise. Stătea botoasă şi pungită, vîrîtă într-un halat alb, mare, pufost. Anton îi făcu o cafea şi i-o aduse.
- Cum îţi e?
- Nasol…
Avea o voce nazală. Se ridică într-o rînă şi luă cana cu cafea. Părul care îi cădea pe lîngă faţă miroasea plăcut şi din toţi porii emana aburi de săpun.
- Deci?, Anton nu ştia prea bine la ce trage concluzii, dar simţea nevoia să zică ceva, numai să nu se repeadă asupra ei. Nu-i era prea clar ce ar fi făcut dacă se repezea.
- Ce?, răspunse ea absent, întinzîndu-şi picioarele cu unghii roz care păreau suprarealiste în lumina palidă a dimineţii.
- Nu ştiu… Ţie ţi se pare normală relaţia asta?
- Ce-are relaţia asta?, se miră ea şi-i puse cana de cafea în mînă ca să îşi poată împleti părul.
- N-ai obosit? Adică, vreau să zic, a început să fie destul de aiurea. Vii pe-aici cînd îţi tună. Mă rog, nu că m-ar deranja. Pleci, dispari cu zilele, nu răspunzi la telefon…
- Dragă, se lipi Viorica cu capul de pieptul lui, nu aşa ne-am înţeles? Fără restricţii? Fără întrebări? Fără telefoane de control?
- Dă-te aşa. Verşi cafeaua. O mai bei?
Viorica luă cafeaua şi o puse pe măsuţă
- De fapt, eu am nevoie de tine şi cînd nu eşti aici, început Anton şi regretă pe loc registrul grav în care pornise. Nici măcar nu ştiu unde stai. La telefon nu răspunzi. La început era aventuros, adică mi se părea că dacă vii cînd ai nevoie de mine şi eu sînt mereu la dispoziţia ta, sînt aşa, un fel de răspuns oportun la ceea ce îţi trebuie. Am început şi eu să am nevoie de nişte răspunsuri.
- Hai, Anton, se mîţîi ea şi-şi ridică picioarele peste picioarele lui. Nu te prosti… Ce-i cu discursul ăsta pompos? Orice bărbat şi-ar dori o femeie care să nu-l ţină legat. Să nu vrea să-i trîntească plozi şi să nu-i ceară decît ce vrea şi el…
Viorica zîmbi cu subînţeles şi începu să i se caţere cu totul în poală. Şnurul halatului se slăbise lăsînd la vedere hărţi albe de rotunjimi ale cărnii.
Anton simţi un fior, dar şi o greaţă amestecată cu panică. Se scutură şi-o împinse.
- Vorbesc serios.
- Eşti un tîmpit. Dacă vrei să ne despărţim, măcar ai decenţa să mi-o spui în faţă.
- De fapt, nu ştiu ce vreau. Vreau să fii normală.
- Adică după ce ne-o tragem să îţi fac o ciorbă!
- Eu ştiu, probabil …
- Păcat. Credeam că eşti special. Dacă îţi plac femeile care put a rîntaş, caută-ţi una de-aia. Nu-i de mine…
- Un singur lucru vreau să mai ştiu.
- Spune, sufleţelule…, îl luă ea peste picior cu o grimasă de coană mare.
- M-ai înşelat?
- Eşti un bou. Ca să te înşel ar fi trebuit să îţi fi promis întîi ceva. Nu ţi-am promis nimic niciodată. Nu mi-ai cerut nimic. De unde pînă unde eşti tu aşa de posesiv? Te-am întrebat eu vreodată ceva? M-a interesat cu cine ţi-o tragi cînd nu sînt cu tine?
Anton ar fi pocnit-o. Direct peste ochi, cu un dos de labă. Îi veneau în minte numai cuvinte ordinare. Cît să uite de sine. Şi de ea. Şi de amăreala asta care îi încleştase fălcile.
- Okay, dacă tu aşa crezi…
Viorica se ridică. Îşi lăsă halatul să alunece de pe ea. Rămase goală, de cristal. Albă şi statuară.
- Uită-te bine la mine! E ultima dată cînd mă mai vezi. Eu pe-aici nu mai calc!
Anton chiar se uita. Ar fi strîns în ambele palme carnea aia a ei fără pată. S-ar fi înfipt în ea ca într-o plastilină. Ca s-o descompună şi să o facă la loc altfel, caldă, firească, decodificabilă.
- Du-te-n mă-ta. Pleacă. Oricum nu ai fost niciodată aici.

miercuri, 8 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 3

Taximetristul era într-o dispoziţie de zile mari. Fluiera şi fredona. Dăduse spre maxim staţia, apoi şi radioul, din nou staţia. Hărmălaia porni în viteză pe străzile luminate. Laaa donna è mobile… qual piuma al veeeento muuuta d'acceeeeento — e di pensieeeero. Vai de mine, e cult. Un taximetrist cult. Şi afon. Anton se aşezase în faţă. Regreta, măcar în spate l-ar fi deranjat mai puţin ariile şoferului. Costel Busuioc a produs totuşi o minune. S-a insinuat printre manele şi pe alocuri chiar le-a înlocuit. Nu mai aşteptă restul. Şpaga lui, să scape dracu din fierătania asta asurzitoare. Îl lăsară pe taximetrist şi mai vesel, numărîndu-şi hîrtiile.
- Urci?
Olga ezitase înainte să caşte gura. Anton îşi mai aprinse o ţigară şi îşi ridică gulerul de la haină.
- Ai ceva de băut?
- Nişte vin. Nu e cine ştie ce, dar…
- Ai fi putut să mă inviţi sus la o cafea, strigă Anton dînd-o pe glumă.
Avea urechile înfundate. Reluă cu o voce mai controlată:
- Ca-n filmele americane… Ce dracu de cafea or bea ăia noaptea…
- Decaf. N-am cafea.
În lift, Anton se gîndi că e o tîmpenie să ţi-o tragi pe muzică. De fapt, cu cît e mai senzaţional ce asculţi, cu atît şansele să faci sex sînt mai mici. La donna … è mobile… nu reuşea să mai scape de refrenul ăsta care îi rămăsese înfipt între lobi. Nu poţi, cum ar veni să ai două orgasme în acelaşi timp. Unul de-un fel, altul de alt fel. Exclus. Başca ritmul. Luciano Pavarotti, Placido Domingo... Să fie-al dracu, uita mereu cum îl cheamă pe al treilea. Ce voce genială, ce faţă de marţian. Cum dracu îl chema?
- Vinul e în frigider. Jos, în uşă, zise Olga aruncîndu-şi geanta pe măsuţa din hol. Mă întorc imediat. Pune nişte muzică. Sidiurile sînt lîngă televizor.
Jose Carreras! Doamne, ce uşurare.

marți, 7 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 2

Când îmbătrâneşti, începe să îţi crească păr pe urechi. Şi chiar de acolo, de sub lob, pornesc bucheţele de riduri creţe. Tu o să-ţi laşi barbă. Pe dracu, barba o să fie grizonantă, o să arăţi ca orice moş libidinos. Olga nu mai vine. Viorica beată rangă zace acasă pe canapea. Tu n-ai chef azi de şerveţele. Numai să nu fi vomitat prin toată sufrageria. S-a întors la el. S-a întors degeaba. Acum i-e lui silă. Se uitase la ea în timp ce o descălţa. Trăsăturile alea greu de descris cu care îl fascina acu nu îi mai ziceau nimic. Arăta ca o găleată goală. Şi nu pentru că era beată, căci pe vremuri îi plăcea tulburarea aia din priviri. Trebuie că pisicile ar fi mult mai fericite dacă şoarecii s-ar chercheli înainte să le pice sub labe. În rest, Viorica era o păpuşă excepţional de bine dotată. Dincolo de pielea fără cusur, trebuie însă că ticăia un computer corect, cu reglaj intern fin, fără legătură cu căldura intimă a unui om. A trecut de nouă. Olga întîrzie mereu. O să vină iar bătînd mărunt din buze, împărţind lumea între “extraordinar” şi “greţos”. O să aibă cuta aia între sprîncene şi aerul de amazoană. Iar lui nici măcar nu îi mai arde să se lamenteze. Olga nu o să mai aibă de ce să îşi intre în rolul de mamă. În fond, lui îi plac mamele. Sînt fiinţe robuste, de nădejde, legate bine la trup, care şi-au depăşit măcar în mare angoasele. Au piept voluptos, şolduri moi, miros a mîncare şi îşi amintesc de tine doar cînd adorm plozii. Fac sex în linişte ca să nu îi trezească. Dimineaţa nu se plîng că trebuie să îţi facă şi ţie un sendviş. Numai seara, după ce se îmbăiază sînt absente, se ung cu creme parfumate, privesc în gol. Le poţi privi în tihnă.
Anton îşi reprimă un oftat. Şi un vers care era cît pe ce să ţîşnească la lumină.

***
Olga avea un aer acrit. Se postase lîngă el. Mirosea a lăcrămioare şi vorbea despre nimic. Excepţională manieră feminină de a face din rahat bici, de a reconstrui dintr-o frunză o pădure întreagă.
- Dragă…
Olga păru că ascultă pentru o secundă.
- Olga, începu el cu un glas semihîrîit. Viorica s-a îmbătat şi...
- Ah, se întunecă Olga. Pleci?
- Ei, plec. Unde dracu să plec...
Ar fi vrut să îi povestească despre sentimentul lui de gol în timp ce o trăgea pe Viorica de mîini ca să o caţere pe canapea. Ar fi vrut să îi povestească despre părul ăla lung, blond natural care nu îi mai spunea nimic, deşi mirosea în mod bizar a curat, în ciuda beţiei, a fumului de ţigară în care stătuse toată ziua şi a repetatelor borîturi pe holul blocului şi ulterior al apartamentului.
Olga tăcuse. Neplăcut. Anton e un cretin. Ca de obicei. Păcat că arată bine, păcat de aerul lui elegant. De profilul ăla de intelectual şi de mîinile fine cu care îşi dă părul spre spate. Păcat că şi-a pus sutienul, acu o strânge la spate, iar cu fusta asta nici măcar nu îţi poţi crăcăna picioarele ca să-ţi fie comod pe canapeaua verde.
- Auzi? Eu cred că ar trebui să nu ne mai vedem. Nu vreau să mă înţelegi greşit. De fapt, de mult voiam să îţi zic. Nu cred, serios, că ne face bine să ne vedem. Discuţiile astea despre Viorica pe mine au început să mă prostdispună, ţie îţi fac pînă la urmă un deserviciu. Hotărîrile de genul ăsta ar trebui să le luăm singuri…
Anton îşi aprinse o ţigară. Pufni din nas şi o trase din gură.
- Pffuu, ce putoare…
- Uite de-aia fumez eu ţigări cu filtru maro. Nu ai cum s-o aprinzi pe dos. Astea albe… Auzi? Mai ştii cînd fumam Carpaţi? Fără filtru?
Rîdeau amîndoi. Două perechi de dinţi la unison. Olga avu impresia că sînt doi cîini mari, semipăroşi, îmbiindu-se la castron.
- Doamne, ce vremuri. Ce dracu era să fumezi? Mai era Tomis, mai ştii? Ni se păreau culmea eleganţei!
Olga rîdea descreţită. Ciufulită, pe marginea canapelei, puţin aplecată în faţă cu o bretea de la sutien iţită pe lîngă bluză.
- Măi, Olga…
- Îî?, mormăi ea încă înveselită.
- Hai să ne căsătorim. Noi doi…
Olga rotunji ochii. Scrumul lung al ţigării nescuturate scăpă pe mochetă. Privea undeva spre umărul lui stîng. Greu de definit. Cum să te căsătoreşti cu un cîine semipăros. Lăbuş o cere în căsătorie pe Lady. Hai că merge. 
- Cînd?
Anton icni. Rîsul îl încerca prin maţe, dar îi venea şi să strige ca într-un tren al groazei din parcul de distracţii. Uaaaaa, aaaaa. Uuuuuuuuu….
- Nu ştiu… Tu cînd zici?
- Băi, Anton, tu vorbeşti serios?
- Păi, cred că da… Adică, da. De ce nu?
Olga ar fi spus şi de ce nu. Nici măcar nu ştia cum arată Anton dezbrăcat. Dacă se despoaie animalul şi constată că o ia cu greaţă? Dacă îi place, dar e nasol la pat? Dacă e mişto la pat?
- Da, în fond, de ce nu… Viorica…
Tonul pornise uşor în sus, ca la final de întrebare, dar nu ştiuse ce să zică mai departe. Viorica ce? Ce era cu ea?
- Ce-i cu ea?, deznodă Anton un fir din gîndurile ei. Viorica e la mine. E beată rangă pe-o dungă-a canapelei. Mîine se trezeşte şi pleacă. De tot.
Olga simţi că o ia cu rău. Deci Viorica e tot acolo. Pînă mîine cine ştie ce dracu se mai întîmplă. Oricum era o tîmpenie să se căsătorească. Acum părea şi mai idioată toată povestea.
- Anton, nu cred că o să ţină… Nu din cauza Vioricăi. Aşa, pur şi simplu… E cam aberant. Ne ştim de prea mult timp ca să credem că am face împreună vreo brînză.
Anton se enervase. Ceruse o votcă mică pe care o zvîrlise peste cap.
- Cum crezi. Mie mi se pare în continuare o idee foarte bună. Te duc acasă?
- Auzi? Tu ai încercat vreodată să mergi în patru labe?
Anton rămăsese să-şi stingă ţigara.
- N-am încercat. Mi-a ieşit pur şi simplu..., chicoti Anton ca o domnişoară de pension. Dar am nevoie de mai mult decât o cinzeacă.

luni, 6 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 1

Eminamente scîrbită de cele văzute şi nevăzute, ci doar insinuate printre rînduri, Olga se scutură ca de frig.
Acest popor cu gîndire căprească, infernal de autosuficient, dar care oricum dă cu geana peste gardul vecinului ca să vadă dacă orătăniile lui sînt mai împănate şi suferă sincer privindu-şi bunătăţile, căci nu ştie dacă nu cumva îi trebuiau mai multe. Stinse televizorul.
Îşi trase prin mîneca de la cămaşă sutienul şi-l aruncă pe marginea canapelei, peste maldărul de haine semipurtate, purtate mai mult şi de spălat. Afară soarele trăgea să moară pe pervaz în zeama alb-gălbuie a găinaţului de porumbei. Nu îi hrănea. Probabil că de la balconul de sus picau firimituri în mod constant, altminteri ce să caute porumbeii la fereastra ei. Mai degrabă era loc pentru păianjeni. Ba chiar şi pentru câte un greiere sărit sinucigaş din iarbă pe covor. Două nopţi nu pusese geană pe geană din cauza unui cîntăreţ de-ăsta tomnatic. Încercase să se îndure de el, întotdeuna dispreţuise furnica. Dar nici nopţi albe de amorul cobzei greiereşti nu erau vreo şmecherie. Nu îl găsise, nu auzise de vreo capcană de greieri. Dispăruse aşa cum venise. De altfel aşa cum făceau şi oamenii prin viaţa ei. Cîte o potecă. Scurtă. Un ţîrîit nervos, sacadat începu să mormăie înfundat. Olga se repezi sub maldăr. Sub sarafanul verde, de reiat, descoperi sursa zgomotului: Anton. Da, adică nu, nu avea chef să iasă. În fond lui Anton îi venea ideea să o scoată la bere numai cînd cretina aia a lui blondă îi dădea papucii. Se lăsa cu muci, suspine, cîteva versuri scoase din mînecă şi se încheia invarabil cu lamentări despre ce-e-viaţa-ce-e-omul şi, desigur, ce nasoale sînt femeile. Asta ca şi cînd ea era vreo coadă de mătură. Se strîmba degeaba. Nici cu datul pe glumă nu mai ţinea. Se săturase să-i găsească scuze, să-l oblojească. Să se ducă la mă-sa să-i şteargă nasul. La ea să vină numai cînd l-o chema ea. Dar şi Viorica aia, ba-l lua, ba-l lăsa. Avea şi el dreptate. Avea şi el nevoie de o femeie. Dar şi ea avea nevoie de un bărbat. Ceasul ăla biologic nu e chiar vorbă în vînt. Odată te apucă amocul de răstorni tot şi te duci după primul hăndrălău care iese bine la analize. Dar nu Anton. Deşi mormolocul e bărbat destul de bine, nu fumează, are un job bine plătit, e consecvent, ba chiar şi niţel poet. Ducă-se dracu cu toate analizele lui bune şi versurile lui mediocre.


***

Sutienul nu se pune la fel de uşor pe cât se scoate. Ca să te vîri în nenorocita asta de ţîţarniţă trebuie să te despoi. Nasture cu nasture, laşi bluza în jos, spre spate şi dai să scoţi mîna stîngă din mîneca bluzei. Rămîne captivă în nasturi. Deschei nasturii trăgând cît poţi încă sperînd să te strecori din mînecă fără s-o deschei, treci la dreapta, treci nasturii prin găuri o idee mai uşor, scoţi mîna dreaptă. Iei invenţia asta nenorocită care e tot pentru bărbaţi, că nici o femeie nu ar fi fost suficient de nebună să-şi maltrateze ţîţele pentru ea sau pentru prietene, pui cupele la spate, închei babele cu moşii, răsuceşti cupele în faţă, sînt pe dos. Divorţezi voluntar moşii de babe, îl pui din nou. Răsuceşti iar cupele de la spate în faţă, le-ai nimerit, bagi mîna stîngă prin bretea, apoi dreapta, ridici. Ai terminat. Ai transpirat. Nu-ţi vine bine. Era mai bun ăla fără dantelă, de bumbac, simplu. Beige. O iei de la capăt.
Olga se învîrtea prin casă semidezbrăcată încercînd diverse combinaţii de bluze cu pantaloni, sarafanul poate?, nu, că ăsta nu merge decât cu bluza kaki, cambrată pe lângă talie, e murdară, celelalte se fac cocoloaşe pe sub sarafan şi se ridică, fusta lungă în carouri e mai potrivită, aia merge cu aproape orice bluză uni, ciorapii de mătase maro şi cizmele. Hai că merge. Merge la green hours, ca de obicei, cu Anton plîngăciosul, care o să îi jure ca unei prietene adevărate că el gata, se lasă de tîmpita aia de Viorica, că să fie al dracu ăl de i-o mai da vreun telefon, că îi promite ei, Olgăi, femeia lui de suflet, că data viitoare ies în oraş aşa, pur şi simplu, la o plimbare chiar cu barca în Carol, doar că acu s-a făcut urît. Lasă, poate la anul. Puţin lipstick? O nuanţă palidă de verde pe pleoape. Dă-i şi cu anticearcăn acu dacă tot te-ai apucat. Rahat. Nu, adică nu te da şi cu rahat, adică ce-i porcăria asta! Pentru cine te fandoseşti tu aici? Pentru o discuţie cu unul care vine cu nasul roşu şi-o sacoşă de batiste? Cu ce parfum? Ăsta e de seară e cam greu şi impunător. Mai degrabă celălalt, ăla care are un iz uşor de lăcrămioare cu ceva flori de cîmp, e feminin. E târziu. Aşa, rucsacul de piele, lung, adînc cît o zi de post în care intră tot. Acu eşti gata să te şi muţi. Nu cu Anton! Olga stă în uşă căzută pe gînduri, mai bine mai fuma o ţigară. Are impresia că a uitat ceva esenţial. Încuie.

luni, 29 septembrie 2008

Impresionata peliculă

O întrebare vagă, uneori acutizată, îmi mai apare din cînd în cînd în minte, probabil de oboseală. De ce, dincolo de atavisme, oamenii simt nevoia să fie agresivi. Mediile aglomerate îţi înfurie întotdeauna obişnuinţele. Se deschid, deci, două drumuri, doar aparent opuse: fie te retragi, dacă, desigur, reuşeşti să te păstrezi suficient de autosuficient, fie îţi dezveleşti colţii şi sari la toate beregatele care îţi ies în cale. Nu îţi foloseşte la nimic discernămîntul. În fond, important e să ieşi învingător. Uiţi pe alocuri ce ai de cîştigat. Şi, în orice caz, tot ce contează este lucioasa glorie. Bună şi efemeră, în fond.
Televiziunea, ca orice furnicar care se respectă, face şi ea parte din categoria autostrăzilor pe care şoferii se claxonează, şicanează, înjură, îşi taie faţa. Nu cu colţii rînjiţi, aşa cum şade bine sălbăticiunilor, ci din spatele parbrizului, cu climatizarea pornită.
Okay, să nu exagerăm. Nevoia de competiţie e bună. Cum faci să rămîi pe val e alta. Iar dacă din prea mare agitaţie, uiţi care e miza atunci chiar că e neplăcut. Pentru ceilalţi, desigur.
Oameni care ajung la bere cu prietenii, să zicem o dată pe lună, şi care nu se pot desprinde de propriile subiecte sunt un lucru bun pînă la un punct. Înseamnă că ceea ce fac le place. Dar, dincolo de acest orzont subţire, intervine boala. Alienarea. Lipsa de empatie. Oamenii din televiziune uită empatia. Sentimentul acela profund uman care îţi aminteşte că poţi oricînd să fii şi tu în locul celui lovit. Îi vîri sub nas un microfon branduit şi începi să tragi. Şi tragi, şi tragi, şi tragicul răsare precum roua pe firul ierbii dimineaţa. Nu te întrebi de unde, nu te interesează ce e dincolo. Doar pelicula se lasă impresionată. Tu eşti rece, demn, zeificat. Ţi-ai imprimat secunda de glorie. De cîte ori privesc de pe margine acest funicular mi-amintesc de tînărul acela care a umblat cu un proiect de televiziune culturală în taşcă nişte ani buni tot încercînd să obţină o sponsorizare. Diverse cravate i-au rîs în nas şi l-au trimis la plimbare. Acum proiectul se cheamă Discovery.

vineri, 19 septembrie 2008

Exerciţiu de imaginaţie

Ce faci cînd lucrurile vin ca tăvălugul. Cînd telefoanele sună încontinuu. Cînd toată lumea vrea ceva. Cînd tu trebuie ca singur, din căuşul cenuşiu al creierului tău, să scoţi permanent ceva lucios care să lucească permanent. Cînd, după ce ai făcut tot ceea ce depindea de tine, totul porneşte de la capăt, înainte ca să capeţi acel al răgaz pentru ca încă o sinapsă să se lege demn, egal...

duminică, 31 august 2008

Cincinal aniversar






Acum fix cinci ani mîncam o îngheţată de ciocolată, pe băţ, tolănită pe-o parte pe canapea. La trei după masă, îmi trăgeam rochiţa de in pe mine, şlapii şi un băgăjel sumar şi mă îndreptam către Polizu fără să veau să mă gîndesc în avans la nimic. Clipă cu clipă. La şase, încorsetată cu un soi de curea lată ascultam micile bătăi de inimă prin aparatul prins de mine şi mă întrebam dacă asistentele nu mă uitaseră acolo, captivă. După două ore, o femeie al cărui chip nu-l voi recunoaşte niciodată mi-a pus pe piept o mogîldeaţă înfofolită ca o mumie, cu o feţişoară strînsă spre mijloc din cauza unei mîini cam prea hotărîte la înfăşat. "Hai, nu-l pupaţi?" Nu l-aş fi pupat... Nu pentru că nu l-aş fi iubit deja, ci pentru că mi se părea vag neigienic. Plus că pupatul e un act intim care trebuie să vină din interior, nu la comandă. Am ales fruntea minusculă pe care am atins-o cît am putut de uşor cu buzele. Se născuse Ştefan, micul ştrumf cu ochi de chinez, claie neagră de păr şi o personalitate duioasă în plin proces de şmecherenie pe care aveam să o descopăr zi de zi ca pe un dar  infinit. Probabil că asta este de fapt ceea ce ne atrage atît de mult, infinitatea fragilă pe care ţi-o dă un copil. Şi sentimentul acela ca un ghem de aur strîns în plex cînd iubeşti într-atît de mult încît îţi dau lacrimile.

miercuri, 20 august 2008

Din tolba de comentarii

Deşi sesiunea "Ooooo, România mea...." a fost închisă şi cîştigătorul extras din bolul cu poveşti, nu mă pot abţine şi mai pun o povestire proaspăt scoasă din bolul cu comentarii...


bucuresti, cartier colentina, strada doamna ghica, ora 19:30.
o mare de masini se revarsa lin, tot mai lin, lin de tot, dinspre multinationalele piperei spre betoanele targului. soferi suparati foc, injuraturi, claxoane, din astea, d'ale traficului. de pe o straduta laterala, un sofer disperat pare ca se straduieste de-o viata sa gaseasca o bresa prin care sa se strecoare in sirul de masini mai sus mentionat. mi se face mila de el si ii dau voie.gresit! soferul din spate se revolta si claxoneaza amenintator. mai trece un sfert de ora, mai inaintam vreo douazeci de metri. o alta masina, iesita de data asta dintr-o parcare, prinde un moment prielnic si se strecoara in sir,in fata mea. de data asta e prea de tot! soferul din spatele meu nu mai suporta. iese din rand furibund, reuseste sa schimbe banda, ajunge in dreptul meu, deschide geamul si, desfigurat de indignare si manie, racneste spre mine:"faaaa, suge-mi-ai .... de dobitoaca! cine esti, faaa? fata lu' omu' bun?" sirul se misca lin inca vreun metru. scos din minti, soferul ramane pe loc, fluturand pumnul spre mine: "esti fata lu' omu' bun, faaaa? pai du-te, fa, la tacto in rai!"

joi, 14 august 2008

Iubire dublu-rafinată

ca prin strecurătoare fină de-alambic
te iubeam exagerînd pe-alocuri cîte-un pic
urmuz ne scria stele
pe cer cu ţintele de la pingele
şi întîiul mare obosit
soarele sub faguri legăna un spic
petale de mă iubeşti ba nu mă iubeşti
număra vinul de drăgăneşti
iar tu ca piatra păstrai căldura
înnodînd încă o dată măsura
cărbuni încişi jucau şeptică
în aburii de cetirică
şi-n ochii tăi cărarea plată
zîmbea prin plopii lungi de ciocolată
dar pînă mîine-i doar un pic
om mai găsi prin curte-un alambic

marți, 12 august 2008

Poveste cu blană şi coadă

Final de săptămînă,
Sau cum te paşte o oboseală şi mai mare.

Ca şi cînd plimbarea prin mega/super/hiper marketuri nu e un chin suficient, ajung duminica seară acasă, uşor turbată de cap, cu praf pe deştele de la picioare şi chiaună de bing-bangurile de răsună din trei în cinci minute în megafoane şi care anunţă un copil pierdut, un tătic rătăcit pe la vreun raft care şi-a luat şi portofelul cu el, o tante care a rămas să caşte ochii la vreun iaurt care să îi dezlege maţele... Okay.

Surprize..., surprize,
Sau cum eşti gata să îţi părăseşti forţat domiciliul.
Mă apuc să astruc care pe unde îi e rostul de prin sacoşe. Mă aplec candid sub chiuveta din baie să pun cîteva sticle salvatoare în lupta împotriva jegului şi... de sub picioare îmi ţîşneşte un dolofan de şobolan cu fundul cît sarmaua şi tîrîndu-şi coada cu vîrful îndreptat spre gresie. Să mă caţăr pe closet? Dacă mă caţăr şi individul păros intră prin dormitor, plec de-acasă, jur, cu săptămînile. Am zis! Îmi arunc inspirat un ochi după coada domniei sale şobolăneşti şi-l zăresc cotind duios spre debara. Apuc telefonul mobil, mă rog frumos la divinitate ca bărbată-miu să nu fie în vreo lungă conversaţie cu altcineva. „Lasă apa minerală! Avem un şobolan!”. Tranc.

Closetul,
Sau cum ideile fixe nu te apără de şobolani

Buuun. Acu ce fac? Îmi amintesc de cocoţatul pe closet. De fapt, dacă mă cocoţ pe closet ce am rezolvat? De unde ideea asta că şobolanii nu se cocoaţă, fie şi pe closet. Şi dacă, din nebăgare de seamă, împieliţatul o porneşte din debara într-o lungă preumblare prin cotloanele din casă, cum naiba îl mai scot? Mă proţăpesc aşadar în hol şi mă pun pe bătut ritmuri latine cu talpa sandalei în gresie. Aha, inteligentă mişcare, odiosului i-e frică să iasă. Să stea acolo! Să vină odată bărbată-miu!

Reuşitele măturoiului.
Sau de ce trebuie să baţi zidarii care îţi vin la lucru

Vine... pornim să construim o cazemată. Terminăm cazemata, terminăm şi şobolanul. Întîi psihic, apoi fizic, cu ajutorul unui măturoi care, mi s-a explicat ulterior, a fost atacat mişeleşte de colţii şobolăneşti. Aruncăm şobolan plus una bucată mătură pe care nu aş mai fi suportat-o sprijinită de vreun colţ de bucătărie. La doişpe noaptea, cu o găleată şi-o mistrie, făceam ce ar fi trebuit să facă nenea ăla cu salopetă şi zîmbet feciorelnic cînd a venit de ne-a spart faianţa de sub cadă. Adorm, visez jivine, metode inteligente de stîrpire a respectivelor, sentimentul eroic că se poate cîştiga lupta împotriva naturii etc. etc.

Ziua bună se cunoaşte...
Sau nu

Dimineaţă o pornesc din casă crezînd că am încheiat un capitol pe cît de glorios, pe atît de greţos. Cobor pasivă spre metrou şi fac un salt negîndit în stînga. Pe ciment, vînzătorul ambulant de jucărele lăsase un şobolan de cauciuc moale în mijlocul drumului de acces spre gura de metrou, probabil din plictis şi întru satisfacerea unui studiu din care să reiasă cîte muieri urlă, ţipă şi caută un closet pe care să se caţere în cazul unei întîlniri neaşteptate cu o rozătoare.

duminică, 10 august 2008

Femeia şi îngerul

Înlăuntrul tău un înger cu trup de muiere
parfumuri smulgea din băiere
dormeai, alături norii de plăcere
fredonau înalt o cerească părere

sâmbătă, 9 august 2008

Şi premiantul este.............

Dragii babii,

Iaca, închei glorios aşteptarea poveştilor voastre despre ce iaşte România şi cu ce se mănâncă ea. Istoriile primite de la voi m-au uns pe suflet. Triste şi vesele, precum momentele alea de pe la tvr1 de cînd eram copii. De altfel, chiar şi asta spune ceva despre rezistenţa neuronilor românului şi despre cum escaladează el momente dintre cele mai grele. Din păcate, am apucat să zic că voi alege doar o istorioară drept cea mai relevantă. Le-aş fi premiat pe toate, fără drept de apel. Dar, pentru că trebuie să pun degetul pe una singură, am ales-o pe cea... tratarraataaaaataaaaa (bătăi de tobă, moment de suspaaaansssssss şiiiiiii) a Alinei. Pentru că înmormântările la români mi s-au părut întotdeauna ceva cu totul ieşit din comun. Acolo vezi lucruri dintre cele mai triste şi dintre cele mai hilare care spun atât de multe despre naţiunea noastră.


La categoria "Repetenti, dar ambitiosi", vin si eu la sfarsitul sesiunii cu niste treburi vazute si auzite la doua inmormantari.

1.In Bellu, convoiul merge incet si, cum altfel, trist. Haine negre, flori, discutii in soapta. La o intersectie dintre doua alei, un gropar la bustul gol, usor transpirat si sprijinindu-se mioritic intr-o lopata, urla catre alt gropar, aflat mai la distanta: "Laaasa, baaa, mortu', ca poa' sa mai astepte cinci minute!".

2. Tot in Bellu, cateva minute mai tarziu, in capela. Se depun coroanele, se aprind lumanarile, incepe slujba. Brusc, printre cuvintele preotului se aude TARE o sonerie de mobil. Ca si cum asta n-ar fi fost destul de penibil, dupa doua secunde imi dau seama ce melodie avea enoriasul la telefon: "It's the final countdown". :)

3. O alta inmormantare. Sicriul e adus la groapa, langa groapa - mormanul de pamant. In varful gramezii se urca un gropar care priveste spectacolul de la inaltime. Toti cei care erau imediat in spatele lui nu mai vad in fata ochilor decat tricoul pe care-l poarta - "Activia - Esti plin de viata!".

Premiul constă într-o carte pe care încă nu am cumpărat-o. :) Aşteptam să văd ce s-ar potrivi câştigătorului. Aşadar, Alina, dă-mi de veste. Abia aştept să îţi cadorisesc litere scrise de alt român care n-a scăpat nici el de vesela tristeţe a naţiei din care se trage.

joi, 7 august 2008

M-am vazut pe Money Channel

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu filmată. Nici măcar fotografiată. Fotografii profesionişti şi mai puţin profesionişti care m-au întîlnit în calea lor pot confirma cu mîna pe inima slăbită de cîţi kilometri au făcut în jurul meu ca să mă convingă. Întotdeauna am considerat că sînt mai plăcută dacă sînt faţă în faţă cu o bere dinainte, nu cu o cameră de filmat. Ieri, însă, fără să apuc să mă gîndesc la un refuz, m-am trezit aruncată pe sticlă, în baritai emisiunea la Money Channel. Astă noapte, m-am privit cu coada ochiului, nu de alta dar mi-era că rămân cu selfistimu franjuri. Ei bine, eu personal sînt uşurată. Dincolo de faptul că în materie de discurs părea ca am în jur de opt sute de ani, căci eram adîncă şi extrem de sigură pe mine, becul care îmi strălucea în ochi m-a făcut să mă gîndesc întreaga emisiune la dragii mei ochelari de soare. Din păcate, vedetele de o zi nu şi-au cîştigat dreptul de a-şi ascunde ochii sub lentile negre... Noroc că de astăzi redevin persoana aia ascunsă după monitor. Aşadar, vă dau ocazia să mă criticaţi, chiar şi neconstructiv. Mai ales că, acelaşi monitor mă va apăra de potenţialele roşii şi ouă stricate în zbor către scăfîrlia-mi. 

duminică, 3 august 2008

Cînd nu mirosim florile prin geam

Sînt mereu lucruri, amintiri, oameni la care renunţi. Trec prin viaţa ta, tu printr-a lor. Te mişti, te schimbi, se schimbă şi ei. Mergi mai departe, un pas, încă un pas. Şi abia după ce ai rămas tu singur cu o linie subţire de orizont prins pe glezne afli cine a rămas cu tine şi cine nu. Fiecare început are în el şi o moarte mică. Dar şi un nou născut. Şi nu la fiecare pas găseşti o piedică. Dar dacă priveşti îndărăt cu ochii minţii şi înainte cu ochii deschişi, te simţi, măcar o vreme, întreg. Şi cînd eşti întreg, nici trecutul, nici viitorul nu contează. Ci numai clipa aceea de binecuvîntare în care de undeva din adîncul fiinţei tale cugetătoare ţîşneşte gîndul că nici nu pierzi, nici nu cîştigi. Ci doar trăieşti.

joi, 3 iulie 2008

Povestiţi propria Românie

Dragii mei,

Vă propun un exerciţiu de implicare socială şi emoţională în această lume în care fiecare îşi trăieşte propriile experienţe, frustrări, revolte, condimentate cu un vîrf de lehamite. 
"Here's Romania" este o temă de gîndire pentru fiecare dintre noi. Aştept istoriile voastre şi promit un premiu de consolare celei mai reuşite dintre ele!

Aşadar, scrieţi băieţi orice, numai scrieţi!

luni, 30 iunie 2008

Never Mind the Balkans, Here’s Romania! O carte ca un oftat





Nu mai povestesc cine e Mike Ormsby.
E englez.
Pe alocuri, perplex.
Îndrăgostit de România noastră. Acum şi a lui.

După nişte ani buni de trăit pe meleagurile noastre, Ormsby nu a mai rezistat şi s-a pus pe scris despre ţărişoara noastră (aceeaşi pe care acum aproape douăzeci de ani nu o vindeam). Iar mioriticele plaiuri măsurate în inci englezeşti au umorul inerent, deloc negru, ci, mai degrabă, sincer al implicării emoţionale care, din fericire, încă nu i-a venit de hac.

Am citit cartea dintr-o suflare.
M-am amuzat, m-am întristat.
Mi-am făcut bagajele să fug în Afganistan, în Irak, într-o ţară în care măcar mi-e clar ce aş găsi.
Mi-am suflecat mînecile prinzînd încă o dată curajul să apuc stindardul dresului maionezei. Educării celor din jur, bătutului obrazului seminţarilor şi ascultătorilor de Guţă în difuzoarele mobilelor.

Şi am mai dat o pagină.
La final, m-am aruncat prin încinsul Bucureşti la librărie şi am cumpărat-o pentru o doamnă subţire, vestică, vrînd-nevrînd - parte a acestei realităţi româneşti de nişte ani buni. Care doamnă, deasupra unei cafele de dimineaţă, cu subtilitatea dată de politeţe şi distanţare faţă de subiect, m-a aruncat în faţa unei întrebări la care nu am ştiut să răspund: se vor simţi conaţionalii mei jigniţi de cartea lui Ormsby? 

Iată-mă încă o dată la braţ cu o Românie pe care, pe cît o iubesc, pe atît aş schimba-o. Cum se întîmplă cel mai adesea într-o relaţie.
 
Cu alte cuvinte, în afară de faptul că eu personal citind am avut un sentiment că Mike Ormsby e niţel naiv, am trăit un deja vu continuu. 

Nu ştiu ce fac ceilalţi români, dacă se simt au ba insultaţi. Cert e că eu cred cam aşa: cine a citit cartea nu are încotro şi, rînjind şi scărpinîndu-se în creştet, oftînd şi mustăcind, recunoaşte că el însuşi s-a luat cu mîinile de cap în diverse situaţii similare celor scrise. 

Şi, ca să închei într-o notă amară, căci m-am trezit devreme şi e luni, cei care s-ar putea simţi vizaţi şi al căror comportament necesită oareşce ajustări nu ştiu dacă ajung să citească povestirile lui Ormsby.

Dacă totuşi vor citi şi se vor simţi jigniţi, ar fi de-a dreptul excepţional.
Cineva trebuie să îi deranjeze şi pe ei...

vineri, 20 iunie 2008

Aproape mai mult ca perfect

este întotdeauna ceva ce rămîne.
trecem, alunecăm, ne furişăm, închidem ochii ca atunci cînd ne dăm cu săpun pe faţă.
lucruri pe care le uităm şi totuşi le urmăm. inconştient, glisînd ca de-aiurea, în sincope ale cărui tîlc abia la finele drumului le înţelegem... dacă avem noroc.
în ordine aleatorie, un plîns în doi, sub o umbrelă franţuzească, într-o cameră de cămin, lipăitul cu tălpile pe asfaltul încins prin pelicula de ploaie, trăsăturile adunate spre centrul feţei ale bebelui înfăşurat ca o mumie într-o faşă albă conturînd întregul corpuşor, somnul iepureşte din primele luni, mîinile mari, sigure ale celui de lîngă mine, parfumul de wrigley din geanta maică-mii, discuţiile despre reîncarnare cu graţia pe care ţi-o conferă tinereţea, năsturaşii albi de la prima cămaşă de pionier, căldura unei anume veri în care de prea multă fericire n-am mîncat decît covrigi, chihlimbarul unui whiskey care nu mi-a plăcut niciodată şi care mi-a scuturat făptura ca o pecete a împăcăciunii prieteneşti, foarfecele cu care am tăiat şnurul de comandant de detaşament al soră-mii, poza unui domn cu barbă, eliade şi hesse şi bulgakov şi tolstoi şi preda şi rex, cîinile portocaliu cu guler alb şi lătrat înalt, acadelele făcute de ţiganca sofica, biserica din drum spre şcoală şi colivăresele cu batic, bicicleta pegas galbenă care nu mai ştiu dacă era galbenă, aerul drăcesc fierbinte care mi-a ars plămînii cînd am ieşit pe aeroportul din bagdad, soarele cît jumătate de cer rostogolindu-se peste casele albastre, scorţişoara din orezul cu lapte făcut de bunica, glasul chinezoaicei mele pe care nu o mai găsesc, moscova aia cu mesteceni arzînd în soarele de toamnă, eu însămi în nişte poze de care nu mi-am amintesc niciodată, din care îmi zîmbesc înstrăinată şi totuşi... amintiri dintr-un viitor pe care îl aştept crescînd dintr-un trecut în care nu aş schimba nimic.

marți, 17 iunie 2008

EXTRAORDINAR DE SENZAŢIONAL DE NEMAIÎNTÎLNIT

iată că aşa se explică ăăăăă limbajul (sic!) care este pe pitzipoanca... Bună ideea, domnu Zoso... Dar cred că tot vorbăreala aia de scară de bloc cu sămînţa între dinţi te-a dat de gol. eh, nu e bai, lasă că îţi mai vine ţie o idee... sau poate că nu?

miercuri, 11 iunie 2008

Oh, temele pentru acasă...

aici.

Cine are carte?

Io-teeeee. Nu-i drăguţ? Cît pe ce să sting lumina din birou şi să mă aştern cititului precum murgul drumului...

marți, 10 iunie 2008

Impresii nedocumentate

Io, drept să vă spui, nu am reuşit să îmi formez o opinie. M-a cuprins o stare de lehamite, jale şi cătănie. Nu pot zice că simţămintele sînt legate strict de conţinut. Că, aşa cum ziceam, nu am depăşit privitul tîmp, în lungul paginii de internet.
Aştept pe cineva cu mai multă răbdare şi aplecare culturnică să îmi zică ceva, chit că o zice într-o formă umorală, ce e, de fapt, aici. E de bine? E de rău? E totuna? E alta? Mă scoate careva din dubii?

luni, 9 iunie 2008

Boda proste…

- ‘Năziua ... Care e problema...?
E interesat sincer. Amabil. Zîmbeşte plăcut.
- Păi, domnul doctor, iaca.
Îmi dezvelesc obrajii acoperiţi cu bubuţe sub formă de pustule.
- Mda..., zice domnul doctor de la distanţă. Ai zice că îi e frică să nu se ia.
Îşi aşază pixul pe masă.
- Ce să vă zic... Poa’ să fie o foliculităăăă... O reacţie alergică la... cevaaaaa... Sau o varicelă.
- Aha, zic eu moale aşteptînd concluzia.
Fără concluzie.
- Aşa, reînnod conversaţia încă sperînd un diagnostic.
- Păi... Cum ziceam, poate fi oricare. Io o să vă prescriu nişte medicamente care să trateze simptomatologia...
- Păi, ca să zic aşa, înţeleg că nu ne putem hotărî ce e?, mai încerc eu marea incertitudinii cu deştul.
- Nu prea... Dacă doriţi să faceţi nişte analize să vedem dacă e varicelă..., mergeţi la Babeş, rezultatele vin în şase zile şi pînă atunci oricum ne lămurim dacă e alergie sau varicelă.
- Okay..., mă desumflu. Acum eu am altă problemă. Am avut varicelă.
- O fi vreo recidivă, redevine domnul doctor amabil.
- După treizeci de ani?, mă mir eu a prost.
- Mda..., pică iar pe gînduri omul cu stetoscopul, cam mult de atunci.
- Şi, ştiţi, domnul doctor, pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă. Deloc.
- Ei, atunci o fi vreo varicelă atipică.
Fac în gînd o trecere în revistă a înjurăturilor de mumă, neam, specializare etc.
- Domnul doctor, dar dacă e varicelă? Mă duc la muncă?
- Cum doriţi..., intră frontal în negociere domnul doctor.
- Acum, ce să vă zic, dacă aş şti că un coleg de-al meu are varicelă şi umblă slobod cu ea prin birou, l-aş cam linşa... Pe bună dreptate...
- Dacă doriţi, vă fac o trimitere la medicul de familie să vă dea cîteva zile de concediu...
- Şi dacă nu e varicelă? Şi e o reacţie alergică la ceva, ce fac? Stau acasă aşa degeaba?
- Cum doriţi, devine agasat omuleţul cu halat alb...
Între timp se pune pe umplut o reţetă. Mi-arunc un ochi. Sînt vreo şapte medicamente.
Mă uit întrebător.
- Vă sfătuiesc să mergeţi la o farmacie de pe lîngă Obor. Nu e departe de aici şi sînt acolo nişte domnişoare care fac cu mînuşiţele lor o soluţie albă... Vă daţi cu soluţia asta dimineaţa şi seara. Dacă vă hotărîţi să mergeţi la serviciu, daţi-vă numai seara ca să nu umblaţi cu petele albe pe faţă.
Minte prost. Ştiu figura cu „mergeţi la farmacia cutare, că acolo sînt nişte farmaciste care fac minuni”. Singura minune făcută pe acolo e comisionul pe care şi-l ia medicul în funcţie de cîte medicamente prescrie.
Zîmbesc prostită.
- Dar, ştiţi..., pe mine bubuţele astea nu mă mănîncă... Soluţia aia albă nu e împotriva senzaţiei de mîncărime?
- Ba da... Dacă vreţi, vă daţi, dacă nu, nu...
Bună treabă. Acum sînt plină nu numai de bube, ci şi de spume.
Ieşim în hol. La recepţie, se canoneşte să rezolve hîrţogăraia.
Face cîţiva paşi strigînd pe hol:
- O ştampilă? Îmi pune şi mie cineva o ştampilă?
Îi arde de glume. Normal, io am bube..., nu el.
Dintr-un colţ, o cucoană tînără decretează:
- La ora asta, domnul doctor, nu mai avem ştampilă. Luni!
Domnul doctor se întoarce vioi:
- Nu pot să vă dau acum trimiterea către medicul de familie pentru un concediu medical. Reveniţi dumneavoastră luni să vă pună o ştampilă...
Plec năucă. Cine e, domnle, individul ăsta? Mă uit pe reţeta scrisă mărunţel. Asistent universitar... Cum a ajuns el în sistemul medical privat la Euroclinic? Şi nu ca pacient... Ceea ce ar fi fost cu mult mai potrivit, la secţia senini... Tre' să fie el al cuiva. Well, ştiu că am dreptate. Ia uite. Îl cheamă Daniel Boda. Aha, băieţelul lui Iosif Boda... Exact, ăla cu analizele politice. I-a lăsat lui fiu-su analizele medicale... Iată ce simplă era explicaţia.
În faţa policlinicii mă hotărăsc brusc să sun pediatra la care am înscris copilul. O fi văzut suficiente bube de varicelă ca să mă lămurească şi pe mine...

sâmbătă, 7 iunie 2008

O, tempera, o, mores…

Culori tari. De spart la ochi. Goliciuni, mărci luate din Europa (aia a noastră, nu aia a lor), buze siliconate, poziţii care presupun măcar un partener… Pîinea şi circul timpurilor noastre. Pe hi5, din păcate, avem parte doar de circ. Mult circ. Nici o firimitură de pîinică să înmoi cu ea în zeama iute a contemporaneităţii În vremurile acestea cu un colorit papagalicesc, pîinea se pare că a devenit inutilă. Circul, cu culorile lui răvăşitoare, gălăgia şi adînc înrădăcinatul prost gust, ţine, se pare, şi de foame.
Intru aproape în fiecare zi pe http://pitzipoanca.org/. Nu comentez, căci de fiecare dată rămîn fără cuvinte scrise. Mă îngrozesc, pe alocuri rîd în barba fără barbă, mă uimesc cu glas tare, îmi fac un set de cruci şi… intru a doua zi din nou. Pentru că de fiecare dată este la fel de incredibil.
Pentru cine nu ştie, siteul cu pricina se bazează pe un altul, pe hi5. Care hi5 nu mă distrează deloc. Extrage de acolo climaxul penibiliului şi-l comentează într-un grai săltato-ironic care mimează limbajul de pe hi5. Unde nu mai e vorba nici de circ, nici de pîine. Ci doar despre nişte fătuce care se iau în maxim serios, pentru că sînt unicate, stilate, invidiate, înapoi la lume date. Sinistru şi complet neamuzant.
Ce mă nedumereşte pe mine este felul în care comentează oamenii care intră pe pitzipoanca.org.
Te-ai aştepta ca cei care au ales pitzipoanca hi5-ului să fie mai cu ştaif la limbă, mai subtili, mai spălaţi pe dinţi. Nu sînt. Limbajul de desfiinţare a hi5-istelor buzate şi semiîmbrăcate e acelaşi şi pe un site şi pe celălalt.
Păi şi atunci, ce îi diferenţiază? Pitziponcii au mai mult chef de mişto spre deosebire de serioşii hi5-işti?
Nu îmi dau seama dacă au mai multă carte, mai mulţi ani de-acasă, mai puţine haine stridente în garderobă. E drept că sînt mai acizi şi mai subtili pe alocuri. E drept că se prefac că vorbesc ca hi5-istii. E adevărat că dacă s-ar apuca să trimită commenturi docte, ar fi soporifici. Dar o minimă autocenzură, după cum văd eu, chiar nu ar strica. Mai ales că tot strîmbîndu-te, există riscul să rămîi aşa...

joi, 5 iunie 2008

High in the sky

limba păsărească... mai mult nu vă zic!

Un tramvai numit dorinţă

Iată un comment primit ca reacţie la postul de ieri. Cum ziceam, cantitatea uneori e la fel de importantă pe cît e calitatea...


În tramvaiul meu, ieri-alaltăieri, o bătrânică a luat în poală o fetiţă de vreo 4 ani. Fetiţa o mângâie pe bătrână pe braţ şi zice:
- Ia uite, pielea ta s-a stricat.
După care îşi ridică mânecuţa şi arată spre pielea ei ca hârtia:
- A mea e bună, nu s-a stricat...
Toate tinerele au mustăcit, iar doamnele de peste 40 de ghiocei în bucheţelul vieţii au oftat/lăcrimat discret...
Norocul meu că-s jună, altminteri aş fi reflectat toată ziua la cât e de trecătoare tinereţea; şi viaţa, în general...


Cu alte cuvinte, măcar de amorul unei concluzii: e mai mişto în tramvaiul Dorei. Înghesuiţi-vă şi acolo!

miercuri, 4 iunie 2008

La subsolul turnului de fildeş

N-am încotro... Scot nasul în stradă, pogor spre trenul personal al vieţii, care, deşi personal, se fereşte să facă prea multe halte, spre deosebire de răbduriul metrou.
Dristor, o staţie din care aproape orice bucureştean şi-a extras cel puţin o amintire transpirată. Puhoiul pufăie în marginea peronului precum cîinii de vînătoare înainte de a le da drumul din laţ. Din secunda în care uşile trenului se deschid, se aruncă în vîltoare, călcînd în picioare principiile bunului simţ şi pe nefericiţii care nu au apucat să o zbughească afară. Cam asta cu insuficienţii şapte ani de-acasă. De pe vremea cînd noi eram mici şi Bucureştiul mare.
Mă aşez, scotocesc, într-o pornire psihopată, după carte. Înapoi în turnul de fildeş, aşadar. Şi, desigur, brusc înapoi în aceeaşi realitate, aruncată vertical de sus în jos în limbaj de esenţă tare:
„Ai dreacu’ de nesimţiţi…, bombăne cucoana cu păr vopsit cu tempera... Tineretul din ziua de azi... Dacă se simte vreunul să se ridice! Vite încălţate..., aia e...”
Mă ţintuieşte cu o privire sticloasă. Pe mine. Adică eu personal sînt tineretul din ziua de azi. Sau bovinele cu cizme? Pînă să mă dumiresc la care categorie mă calific, în creierul meu a şi crescut imaginea apocaliptică a cititului în picioare, atîrnată de bară cu o mînă, cu rucsacul spărgîndu-mi vertebrele şi leşinul inerent după acele orele de muncă nocturnă încă proaspete în sistemul meu osos şi nervos. Din ce în ce mai nervos.
„C-am fost şi io tînără...”, îşi varsă cucoana fierea direct pe filele cărţii mele. „Dar atîta nesimţire...”
Mă mai uit o dată, niţel cuprinsă de ruşine. O fi şchioapă. Ciungă. Chioară. Gravidă. Nu. E boită. Aer de munte în obraji, rimel, umbre maro-aurii pe pleoape. Gentuţă văratic pe un umăr. Săndăluţe cu toc’şor. Io mă gîndesc în ce viteză mi-am făcut duşul de dimineaţă.
Din stînga mea un domn între acele două vîrste cînd este incert dacă eşti tineretul sau bătrînetul se enervează brusc.
„Da, oi fi fost şi tu o curvă tînără... Şi acu eşti una bătrînă!”
Chicote şi hăhăieli...
Piaţa Victoriei. Fug mîncînd peronul. Turnul meu de fildeş are încă o fisură în fundaţie.
Ştiu că o asemenea întîmplare nu mai e spectaculoasă în sine. Devine însă, dacă o priveşti în termeni cantitativi.

luni, 2 iunie 2008

Lunea - acest acvariu

Lunea, această umbră, neagră ca orice umbră, a trecutelor răsfăţuri... Şi totuşi, speranţă există, parafraza poetului. Daţi drumul la căşti, nu o să înţelegeţi o vorbă, dar vă puteţi miji ochii niţeluş pentru a vă lăsa purtat de valuri. De cîte ori ascult piesa asta, îmi imaginez un drum lung, nesfîrşit, privit în adîncime prin parbriz...


akvariumdeluni

duminică, 1 iunie 2008

Rumeguşul corporatist

Un fenomen de masă din ce în ce mai supărător la nivel de discurs se propagă de cîţiva ani mai ceva ca ciuma în Evul Mediu.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.