Cuminţenia unei generaţii

“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]

Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“



Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele  bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.

Floarea cu care se face primăvară

Mi-a venit pe mail scrisoarea de mai jos. Nu cunosc nici destinatarul, nici semnatarul. Dar e genul de misivă în care nu are importanţă nici cine o trimite, nici cine o primeşte. Important e doar conţinutul. Cînd ne plîngem că ne e greu, poate nu ar fi rău să ne amintim că există, aruncaţi la marginea cea mai neagră a societăţii, progeniturile noastre nedorite şi care nu au nici un drept să se plîngă. Nu spun că un ajutor minor îi poate scoate din marasm, dar poate, cine ştie, faptul că se simt ajutaţi le dă o lecţie de morală din care să ţină minte că adulţii nu se rezumă doar la cei care i-au abandonat.

Buna Danuta,

Draga mea, apelez la tine in cunostinta de cauza, poate ma poti ajuta in urmatoarea problema.

La Gaesti este un leagan de copii pana la 12 ani, unii cu dizabilitati. Sunt patronati de o fundatie Americana, dar momentan trec printr-o perioada foarte proasta, nu au mai primit ajutoare, sunt ai nimanui.

Copiii au de suferit, sunt dezbracati, nu au pe ce dormi, cu ce se inveli, sunt vai de capul lor.

Rugamintea mea ar fi, daca ai cunostinte care se incumeta sa stranga de prin casa ce le prisoseste (hainute copii pana la 12 ani, lenjerii pat, prosoape,sau  tot ce ar putea sa foloseasca niste copii ), sa ii ajutam pe amaratii aia, ti-as ramane recunoscatoare.

Cine reuseste sa stranga cate ceva, le poate trimite direct la Gaesti printr-un curier sau pot merge eu sa le iau, cum doresc.

Multumesc mult, stiu ca pot conta pe tine.

Te pup,o zi frumoasa!

Georgi

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 6

Cafea. Tare. Neagră. Aproape fără zahăr. Şi maxim două ţigări. Olga îşi povestea lucrurile de le avea de făcut peste zi. Foşgăială de ceva păsări, amestecate cu pisicile care îi treceau pe pervaz. În primele zile în garsoniera de la parter jurase că trebuie că sînt ceva fantome prin zonă de huruie pe grilaje. Îi zărise ochii lucind marţian unui motan fără o ureche şi se calmase. Dar acum se mai auzea ceva. Nou. Necunoscut. Îşi trase periuţa de dinţi dintre dinţi şi dădu fuga spre geamul camerei. Undeva la câţiva paşi, patru pici mucioşi alergau rîzînd cu fusta ei de catifea, cămaşa albă, cu mîneci lungi şi guler alungit şi jeanşii luaţi de la Londra, pe o căruţă de lire. Rahat. Grilajul care se presupunea că o apără de intruşi se dovedi frustrant. Era în cuşcă. Şi ăia se opriseră la două sute de metri şi îşi probau fusta. Cretini mici. Şi prosopul? Ce dracu să faci cu un prosop furat? Se spălau jegoşii ăia mici? Unde dracu se spălau?
Se întoarse în bucătărie, dădu drumul la laptop. Nu reuşea să se dumirească dacă e cazul să se enerveze cumplit sau să se lase păgubaşă pur şi simplu. Dar jeanşii? Ce dracu, tocmai ăia trebuiau să fie pe sîrmă…
Soneria începu să bingănească în creierii ei şi-aşa obosiţi de la prima oră. Vecinul, chelios şi cu burtă, duhnind a alcool stătut în organism de cu seară o anunţă că i se furaseră cîrpele de pe sîrmă. Cîrpă-i mă-ta, îi veni Olgăi să-i mulţumească. În fine, omul fusese bine intenţionat. Trînti uşa. Deci e un cămin de copii prin preajmă. Olgăi îi veni prin stomac spre gît un tremur nervos şi, cumva, de milă. Ducă-se pe pustii. Probabil că ei aveau mai mult nevoie de orice decît ea. Să-i poarte sănătoşi, porcii. Formă numărul lui Anton.
- Mi-au furat hainele de pe sîrmă. Jeanşii ăia de la Londra…
- Ăia ai tăi mişto?
- Da, da, ăia…
Ah, Anton, ce tîmpit, normal că nu ştia ce jeanşi de la Londra.
- Ai chef de glume…, se bosumflă ea.
- Dă-i, bă, dracu de nădragi, hai să te scot la o cafea. Pe Champs Elysee…
- Erau de la Londra! Nu din Paris. Mă enervezi…
- Atunci la o cafea pe Magheru. Şi dacă vrei, ne fîţîim şi prin magazine… Ai putea să apreciezi efortul, mă ia pe şiră numai cînd mă gîndesc la plimbările prin malluri.