Carte din puşcărie

Şi nu una poştală, ci o carte. De-aia cu foi scrise şi conţinut, despre care a scris un băiat de la Jurnalul NAţional. Cărţuşoara are şi oareşce chestii ştiinţifice prin ea.  Autorul e un puşcăriaş. Aşa le zice în limbajul comun. Acolo unde se află el, se numeşte deţinut. Omul, ajuns în puşcărie pe nedrept după cum declară el şi, ulterior, chiar şi unul din martorii acuzării, doar că tardiv că mai e niţel şi se liberează, a hotărît că, decît să îşi şteargă mucii şi lacrimile cu mîneca de necaz şi jale, mai bine se pune făcut ceva pozitiv.

În puşcărie singurul lucru de care nu duci lipsă e timpul. Toţi, vinovaţi sau nu, se plîng de acelaşi lucru. Timpul se dilată la nesfîrşit şi se socoteşte în secunde. Miliarde de secunde care nu se mai încheie. E drept, unii şi-o merită. Alţii, nu.

Kosmodi Lajos, fost salvamar, a ajuns la marginea societăţii pentru o afacere nu prea curată care, se pare, nu era a lui. Dar nu asta e tema de discuţie. Fie că e vinovat sau nevinovat, odată închis după gratii, omul s-a apucat să scrie o lucrare despre cum pot cei din jur să îi ajute pe ăilalţi pe loc, înainte de a se ajunge la cabinetul medicului în cazuri grave. Şi dacă e vreun loc în care cazurile devin grave pe loc, atunci puşcăria e ăla.

"Acordarea primului ajutor în sistemul penitenciar românesc" nu e o lucrare care să schimbe lumea. Nici măcar nu e ştiinţifică din cap în coadă. Dar este un început. Şi e un început bun, care îndrumă simplu şi cinstit puşcăriaşul spre ideea că poate face ceva pentru aproapele lui dacă ştie cum să o facă. L-au susţinut doi oameni pentru ca această cărticică să străpungă lumea celor care scriu şi publică. Consortul meu şi profesorul universitar Bota, un om în faţa căruia toţi cei care i-au trecut prin mînă îşi scot pălăria. Iar dacă nu şi-o scot, să le fie ruşine.

Cuminţenia unei generaţii

“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]

Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“



Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele  bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.

La ce (nu) e bună nostalgia

I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.


* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

Motto

Locuiesc într-o carte. E încreţită în colţuri. Zace uneori flămîndă, fără mine. Alteori mă devorează cu totul. Şade în raft cu cotorul îndoit împotriva fiinţei lui adunate-ndărătnic în clei. Uneori personajele îmi sar din pagini, cad, pur şi simplu. Ori altele se prind cu ambele mîini de cîte-un paragraf. Şi îmbătrînesc acolo deodată. Dintre rîndurile negre, gri, albastre, verzi, roşii, galbene, albe îmi zîmbeşte mereu un ultim capitol. Care e întotdeauna penultimul. Dar uit mereu tot încercînd să pătrund arabescul culorilor ce o compun.

Cine are carte?

Io-teeeee. Nu-i drăguţ? Cît pe ce să sting lumina din birou şi să mă aştern cititului precum murgul drumului...