duminică, 31 august 2008

Cincinal aniversar






Acum fix cinci ani mîncam o îngheţată de ciocolată, pe băţ, tolănită pe-o parte pe canapea. La trei după masă, îmi trăgeam rochiţa de in pe mine, şlapii şi un băgăjel sumar şi mă îndreptam către Polizu fără să veau să mă gîndesc în avans la nimic. Clipă cu clipă. La şase, încorsetată cu un soi de curea lată ascultam micile bătăi de inimă prin aparatul prins de mine şi mă întrebam dacă asistentele nu mă uitaseră acolo, captivă. După două ore, o femeie al cărui chip nu-l voi recunoaşte niciodată mi-a pus pe piept o mogîldeaţă înfofolită ca o mumie, cu o feţişoară strînsă spre mijloc din cauza unei mîini cam prea hotărîte la înfăşat. "Hai, nu-l pupaţi?" Nu l-aş fi pupat... Nu pentru că nu l-aş fi iubit deja, ci pentru că mi se părea vag neigienic. Plus că pupatul e un act intim care trebuie să vină din interior, nu la comandă. Am ales fruntea minusculă pe care am atins-o cît am putut de uşor cu buzele. Se născuse Ştefan, micul ştrumf cu ochi de chinez, claie neagră de păr şi o personalitate duioasă în plin proces de şmecherenie pe care aveam să o descopăr zi de zi ca pe un dar  infinit. Probabil că asta este de fapt ceea ce ne atrage atît de mult, infinitatea fragilă pe care ţi-o dă un copil. Şi sentimentul acela ca un ghem de aur strîns în plex cînd iubeşti într-atît de mult încît îţi dau lacrimile.

miercuri, 20 august 2008

Din tolba de comentarii

Deşi sesiunea "Ooooo, România mea...." a fost închisă şi cîştigătorul extras din bolul cu poveşti, nu mă pot abţine şi mai pun o povestire proaspăt scoasă din bolul cu comentarii...


bucuresti, cartier colentina, strada doamna ghica, ora 19:30.
o mare de masini se revarsa lin, tot mai lin, lin de tot, dinspre multinationalele piperei spre betoanele targului. soferi suparati foc, injuraturi, claxoane, din astea, d'ale traficului. de pe o straduta laterala, un sofer disperat pare ca se straduieste de-o viata sa gaseasca o bresa prin care sa se strecoare in sirul de masini mai sus mentionat. mi se face mila de el si ii dau voie.gresit! soferul din spate se revolta si claxoneaza amenintator. mai trece un sfert de ora, mai inaintam vreo douazeci de metri. o alta masina, iesita de data asta dintr-o parcare, prinde un moment prielnic si se strecoara in sir,in fata mea. de data asta e prea de tot! soferul din spatele meu nu mai suporta. iese din rand furibund, reuseste sa schimbe banda, ajunge in dreptul meu, deschide geamul si, desfigurat de indignare si manie, racneste spre mine:"faaaa, suge-mi-ai .... de dobitoaca! cine esti, faaa? fata lu' omu' bun?" sirul se misca lin inca vreun metru. scos din minti, soferul ramane pe loc, fluturand pumnul spre mine: "esti fata lu' omu' bun, faaaa? pai du-te, fa, la tacto in rai!"

joi, 14 august 2008

Iubire dublu-rafinată

ca prin strecurătoare fină de-alambic
te iubeam exagerînd pe-alocuri cîte-un pic
urmuz ne scria stele
pe cer cu ţintele de la pingele
şi întîiul mare obosit
soarele sub faguri legăna un spic
petale de mă iubeşti ba nu mă iubeşti
număra vinul de drăgăneşti
iar tu ca piatra păstrai căldura
înnodînd încă o dată măsura
cărbuni încişi jucau şeptică
în aburii de cetirică
şi-n ochii tăi cărarea plată
zîmbea prin plopii lungi de ciocolată
dar pînă mîine-i doar un pic
om mai găsi prin curte-un alambic

marți, 12 august 2008

Poveste cu blană şi coadă

Final de săptămînă,
Sau cum te paşte o oboseală şi mai mare.

Ca şi cînd plimbarea prin mega/super/hiper marketuri nu e un chin suficient, ajung duminica seară acasă, uşor turbată de cap, cu praf pe deştele de la picioare şi chiaună de bing-bangurile de răsună din trei în cinci minute în megafoane şi care anunţă un copil pierdut, un tătic rătăcit pe la vreun raft care şi-a luat şi portofelul cu el, o tante care a rămas să caşte ochii la vreun iaurt care să îi dezlege maţele... Okay.

Surprize..., surprize,
Sau cum eşti gata să îţi părăseşti forţat domiciliul.
Mă apuc să astruc care pe unde îi e rostul de prin sacoşe. Mă aplec candid sub chiuveta din baie să pun cîteva sticle salvatoare în lupta împotriva jegului şi... de sub picioare îmi ţîşneşte un dolofan de şobolan cu fundul cît sarmaua şi tîrîndu-şi coada cu vîrful îndreptat spre gresie. Să mă caţăr pe closet? Dacă mă caţăr şi individul păros intră prin dormitor, plec de-acasă, jur, cu săptămînile. Am zis! Îmi arunc inspirat un ochi după coada domniei sale şobolăneşti şi-l zăresc cotind duios spre debara. Apuc telefonul mobil, mă rog frumos la divinitate ca bărbată-miu să nu fie în vreo lungă conversaţie cu altcineva. „Lasă apa minerală! Avem un şobolan!”. Tranc.

Closetul,
Sau cum ideile fixe nu te apără de şobolani

Buuun. Acu ce fac? Îmi amintesc de cocoţatul pe closet. De fapt, dacă mă cocoţ pe closet ce am rezolvat? De unde ideea asta că şobolanii nu se cocoaţă, fie şi pe closet. Şi dacă, din nebăgare de seamă, împieliţatul o porneşte din debara într-o lungă preumblare prin cotloanele din casă, cum naiba îl mai scot? Mă proţăpesc aşadar în hol şi mă pun pe bătut ritmuri latine cu talpa sandalei în gresie. Aha, inteligentă mişcare, odiosului i-e frică să iasă. Să stea acolo! Să vină odată bărbată-miu!

Reuşitele măturoiului.
Sau de ce trebuie să baţi zidarii care îţi vin la lucru

Vine... pornim să construim o cazemată. Terminăm cazemata, terminăm şi şobolanul. Întîi psihic, apoi fizic, cu ajutorul unui măturoi care, mi s-a explicat ulterior, a fost atacat mişeleşte de colţii şobolăneşti. Aruncăm şobolan plus una bucată mătură pe care nu aş mai fi suportat-o sprijinită de vreun colţ de bucătărie. La doişpe noaptea, cu o găleată şi-o mistrie, făceam ce ar fi trebuit să facă nenea ăla cu salopetă şi zîmbet feciorelnic cînd a venit de ne-a spart faianţa de sub cadă. Adorm, visez jivine, metode inteligente de stîrpire a respectivelor, sentimentul eroic că se poate cîştiga lupta împotriva naturii etc. etc.

Ziua bună se cunoaşte...
Sau nu

Dimineaţă o pornesc din casă crezînd că am încheiat un capitol pe cît de glorios, pe atît de greţos. Cobor pasivă spre metrou şi fac un salt negîndit în stînga. Pe ciment, vînzătorul ambulant de jucărele lăsase un şobolan de cauciuc moale în mijlocul drumului de acces spre gura de metrou, probabil din plictis şi întru satisfacerea unui studiu din care să reiasă cîte muieri urlă, ţipă şi caută un closet pe care să se caţere în cazul unei întîlniri neaşteptate cu o rozătoare.

duminică, 10 august 2008

Femeia şi îngerul

Înlăuntrul tău un înger cu trup de muiere
parfumuri smulgea din băiere
dormeai, alături norii de plăcere
fredonau înalt o cerească părere

sâmbătă, 9 august 2008

Şi premiantul este.............

Dragii babii,

Iaca, închei glorios aşteptarea poveştilor voastre despre ce iaşte România şi cu ce se mănâncă ea. Istoriile primite de la voi m-au uns pe suflet. Triste şi vesele, precum momentele alea de pe la tvr1 de cînd eram copii. De altfel, chiar şi asta spune ceva despre rezistenţa neuronilor românului şi despre cum escaladează el momente dintre cele mai grele. Din păcate, am apucat să zic că voi alege doar o istorioară drept cea mai relevantă. Le-aş fi premiat pe toate, fără drept de apel. Dar, pentru că trebuie să pun degetul pe una singură, am ales-o pe cea... tratarraataaaaataaaaa (bătăi de tobă, moment de suspaaaansssssss şiiiiiii) a Alinei. Pentru că înmormântările la români mi s-au părut întotdeauna ceva cu totul ieşit din comun. Acolo vezi lucruri dintre cele mai triste şi dintre cele mai hilare care spun atât de multe despre naţiunea noastră.


La categoria "Repetenti, dar ambitiosi", vin si eu la sfarsitul sesiunii cu niste treburi vazute si auzite la doua inmormantari.

1.In Bellu, convoiul merge incet si, cum altfel, trist. Haine negre, flori, discutii in soapta. La o intersectie dintre doua alei, un gropar la bustul gol, usor transpirat si sprijinindu-se mioritic intr-o lopata, urla catre alt gropar, aflat mai la distanta: "Laaasa, baaa, mortu', ca poa' sa mai astepte cinci minute!".

2. Tot in Bellu, cateva minute mai tarziu, in capela. Se depun coroanele, se aprind lumanarile, incepe slujba. Brusc, printre cuvintele preotului se aude TARE o sonerie de mobil. Ca si cum asta n-ar fi fost destul de penibil, dupa doua secunde imi dau seama ce melodie avea enoriasul la telefon: "It's the final countdown". :)

3. O alta inmormantare. Sicriul e adus la groapa, langa groapa - mormanul de pamant. In varful gramezii se urca un gropar care priveste spectacolul de la inaltime. Toti cei care erau imediat in spatele lui nu mai vad in fata ochilor decat tricoul pe care-l poarta - "Activia - Esti plin de viata!".

Premiul constă într-o carte pe care încă nu am cumpărat-o. :) Aşteptam să văd ce s-ar potrivi câştigătorului. Aşadar, Alina, dă-mi de veste. Abia aştept să îţi cadorisesc litere scrise de alt român care n-a scăpat nici el de vesela tristeţe a naţiei din care se trage.

joi, 7 august 2008

M-am vazut pe Money Channel

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu filmată. Nici măcar fotografiată. Fotografii profesionişti şi mai puţin profesionişti care m-au întîlnit în calea lor pot confirma cu mîna pe inima slăbită de cîţi kilometri au făcut în jurul meu ca să mă convingă. Întotdeauna am considerat că sînt mai plăcută dacă sînt faţă în faţă cu o bere dinainte, nu cu o cameră de filmat. Ieri, însă, fără să apuc să mă gîndesc la un refuz, m-am trezit aruncată pe sticlă, în baritai emisiunea la Money Channel. Astă noapte, m-am privit cu coada ochiului, nu de alta dar mi-era că rămân cu selfistimu franjuri. Ei bine, eu personal sînt uşurată. Dincolo de faptul că în materie de discurs părea ca am în jur de opt sute de ani, căci eram adîncă şi extrem de sigură pe mine, becul care îmi strălucea în ochi m-a făcut să mă gîndesc întreaga emisiune la dragii mei ochelari de soare. Din păcate, vedetele de o zi nu şi-au cîştigat dreptul de a-şi ascunde ochii sub lentile negre... Noroc că de astăzi redevin persoana aia ascunsă după monitor. Aşadar, vă dau ocazia să mă criticaţi, chiar şi neconstructiv. Mai ales că, acelaşi monitor mă va apăra de potenţialele roşii şi ouă stricate în zbor către scăfîrlia-mi. 

duminică, 3 august 2008

Cînd nu mirosim florile prin geam

Sînt mereu lucruri, amintiri, oameni la care renunţi. Trec prin viaţa ta, tu printr-a lor. Te mişti, te schimbi, se schimbă şi ei. Mergi mai departe, un pas, încă un pas. Şi abia după ce ai rămas tu singur cu o linie subţire de orizont prins pe glezne afli cine a rămas cu tine şi cine nu. Fiecare început are în el şi o moarte mică. Dar şi un nou născut. Şi nu la fiecare pas găseşti o piedică. Dar dacă priveşti îndărăt cu ochii minţii şi înainte cu ochii deschişi, te simţi, măcar o vreme, întreg. Şi cînd eşti întreg, nici trecutul, nici viitorul nu contează. Ci numai clipa aceea de binecuvîntare în care de undeva din adîncul fiinţei tale cugetătoare ţîşneşte gîndul că nici nu pierzi, nici nu cîştigi. Ci doar trăieşti.