Extremofilia salvează România

Sigur că aţi sărit imediat cu gîndul la cine ştie ce perversiune carpato-danubiano-pontică. Mergeţi vreo cinci minute la colţ şi, după, treceţi îndărăt la cititul textului de mai jos. Dacă sînteţi români adevăraţi, o să vă fure peisajul. Motiv pentru care regret îndărătnic că cititorii mei nu sînt nemţi.

Dacă aţi revenit totuşi, deşi nu sînteţi nemţi, germani sau teutonici (vorba poetului), e momentul să mă remarc cu cîteva cunoştinţe de biologie. Zic "cîteva" că numai atîtea sînt cu totul.

În fine, dacă aveţi prieteni d'ăia de fac bangii-geamping, se dau prin trenuleţul groazei sau găsesc încîntător să aibă de-a face cu angajatele de la impozite şi taxe, adică, mai pe româneşte, cu indivijii în căutare de adrenalină, şi nu îi înţelegeţi, să ştiţi că vă chiorîţi degeaba la Freud. Habar n-are, el încă nu şi-a rezolvat nici probeleme cu maică-sa. Răspunsul e unul şi extrem de simplu: toţi ăştia fac parte din categoria extremofilelor.

Un grup de cercetători britanici, cred, dacă nu, nu contează, oricum or să studieze şi asta la un moment dat, spun că există specii chiar sub nasul nostru care, în loc să se trecoare prin viaţă cum ar fi normal, să joace icşizero pe net în aşteptarea zilei de salariu sau să îşi facă un scop în viaţă din a vedea cea a mai făcut Elodia după ce a murit, găsesc mult mai plăcut să îşi pălească specia benevol cu tot soiul de probleme de supravieţuire. Masochismul este susţinut, în acest caz, de condiţiile de mediu în care extremofilele preferă, bunăoară, să locuiască: ape hipersărate, izvoare fierbinţi sau pur şi simplu lacuri acide.

Dacă vi se pare prea abstractă lumea amibelor care fac scubadaiving la peste 100 de grade Celsius sau cea a nevertebratelor care au dat duşurile scoţiene pe-o baie acidă, puteţi încerca să pătrundeţi în tainele ştiinţei evoluţiei deschizînd geamul spre oricare stradă din România. Hai, niţică detaşare n-a omorît pe nimeni... Este că seamănă al dracu de tare?

Şi premiantul este.............

Dragii babii,

Iaca, închei glorios aşteptarea poveştilor voastre despre ce iaşte România şi cu ce se mănâncă ea. Istoriile primite de la voi m-au uns pe suflet. Triste şi vesele, precum momentele alea de pe la tvr1 de cînd eram copii. De altfel, chiar şi asta spune ceva despre rezistenţa neuronilor românului şi despre cum escaladează el momente dintre cele mai grele. Din păcate, am apucat să zic că voi alege doar o istorioară drept cea mai relevantă. Le-aş fi premiat pe toate, fără drept de apel. Dar, pentru că trebuie să pun degetul pe una singură, am ales-o pe cea... tratarraataaaaataaaaa (bătăi de tobă, moment de suspaaaansssssss şiiiiiii) a Alinei. Pentru că înmormântările la români mi s-au părut întotdeauna ceva cu totul ieşit din comun. Acolo vezi lucruri dintre cele mai triste şi dintre cele mai hilare care spun atât de multe despre naţiunea noastră.


La categoria "Repetenti, dar ambitiosi", vin si eu la sfarsitul sesiunii cu niste treburi vazute si auzite la doua inmormantari.

1.In Bellu, convoiul merge incet si, cum altfel, trist. Haine negre, flori, discutii in soapta. La o intersectie dintre doua alei, un gropar la bustul gol, usor transpirat si sprijinindu-se mioritic intr-o lopata, urla catre alt gropar, aflat mai la distanta: "Laaasa, baaa, mortu', ca poa' sa mai astepte cinci minute!".

2. Tot in Bellu, cateva minute mai tarziu, in capela. Se depun coroanele, se aprind lumanarile, incepe slujba. Brusc, printre cuvintele preotului se aude TARE o sonerie de mobil. Ca si cum asta n-ar fi fost destul de penibil, dupa doua secunde imi dau seama ce melodie avea enoriasul la telefon: "It's the final countdown". :)

3. O alta inmormantare. Sicriul e adus la groapa, langa groapa - mormanul de pamant. In varful gramezii se urca un gropar care priveste spectacolul de la inaltime. Toti cei care erau imediat in spatele lui nu mai vad in fata ochilor decat tricoul pe care-l poarta - "Activia - Esti plin de viata!".

Premiul constă într-o carte pe care încă nu am cumpărat-o. :) Aşteptam să văd ce s-ar potrivi câştigătorului. Aşadar, Alina, dă-mi de veste. Abia aştept să îţi cadorisesc litere scrise de alt român care n-a scăpat nici el de vesela tristeţe a naţiei din care se trage.

Povestiţi propria Românie

Dragii mei,

Vă propun un exerciţiu de implicare socială şi emoţională în această lume în care fiecare îşi trăieşte propriile experienţe, frustrări, revolte, condimentate cu un vîrf de lehamite. 
"Here's Romania" este o temă de gîndire pentru fiecare dintre noi. Aştept istoriile voastre şi promit un premiu de consolare celei mai reuşite dintre ele!

Aşadar, scrieţi băieţi orice, numai scrieţi!

Never Mind the Balkans, Here’s Romania! O carte ca un oftat

Nu mai povestesc cine e Mike Ormsby.
E englez.
Pe alocuri, perplex.
Îndrăgostit de România noastră. Acum şi a lui.

După nişte ani buni de trăit pe meleagurile noastre, Ormsby nu a mai rezistat şi s-a pus pe scris despre ţărişoara noastră (aceeaşi pe care acum aproape douăzeci de ani nu o vindeam). Iar mioriticele plaiuri măsurate în inci englezeşti au umorul inerent, deloc negru, ci, mai degrabă, sincer al implicării emoţionale care, din fericire, încă nu i-a venit de hac.

Am citit cartea dintr-o suflare.
M-am amuzat, m-am întristat.
Mi-am făcut bagajele să fug în Afganistan, în Irak, într-o ţară în care măcar mi-e clar ce aş găsi.
Mi-am suflecat mînecile prinzînd încă o dată curajul să apuc stindardul dresului maionezei. Educării celor din jur, bătutului obrazului seminţarilor şi ascultătorilor de Guţă în difuzoarele mobilelor.

Şi am mai dat o pagină.
La final, m-am aruncat prin încinsul Bucureşti la librărie şi am cumpărat-o pentru o doamnă subţire, vestică, vrînd-nevrînd - parte a acestei realităţi româneşti de nişte ani buni. Care doamnă, deasupra unei cafele de dimineaţă, cu subtilitatea dată de politeţe şi distanţare faţă de subiect, m-a aruncat în faţa unei întrebări la care nu am ştiut să răspund: se vor simţi conaţionalii mei jigniţi de cartea lui Ormsby? 

Iată-mă încă o dată la braţ cu o Românie pe care, pe cît o iubesc, pe atît aş schimba-o. Cum se întîmplă cel mai adesea într-o relaţie.
 
Cu alte cuvinte, în afară de faptul că eu personal citind am avut un sentiment că Mike Ormsby e niţel naiv, am trăit un deja vu continuu. 

Nu ştiu ce fac ceilalţi români, dacă se simt au ba insultaţi. Cert e că eu cred cam aşa: cine a citit cartea nu are încotro şi, rînjind şi scărpinîndu-se în creştet, oftînd şi mustăcind, recunoaşte că el însuşi s-a luat cu mîinile de cap în diverse situaţii similare celor scrise. 

Şi, ca să închei într-o notă amară, căci m-am trezit devreme şi e luni, cei care s-ar putea simţi vizaţi şi al căror comportament necesită oareşce ajustări nu ştiu dacă ajung să citească povestirile lui Ormsby.

Dacă totuşi vor citi şi se vor simţi jigniţi, ar fi de-a dreptul excepţional.
Cineva trebuie să îi deranjeze şi pe ei...

Melania şi iubirile ei bicefale – partea 4

Între timp, Melania, făcînd abstracţie de toanele, isteriile şi dereglările hormonale ce se făceau vinovate de depresiile şi post depresiile ce îi traversau viaţa, se hotărî să aştearnă un roman în versuri, romanul vieţii ei, romanul cu “r” mare: “Tristeţea fagotului meu”.
Trompetistul Nae Cuculeanu strîmbase din nas la auzul titlului, o trompetă, dacă vreţi să înţelegeţi, se impune, pe cînd un fagot… Auzi ce idee! Nu, nu, în nici un caz, fagotul este un instrument desuet şi total nepotrivit pentru a fi personaj de roman. Dar, oricît încercă trompetistul Nae Cuculeanu să o convingă, Melania o ţinu morţiş pe-a ei şi sfîrşiră prin a-şi trînti uşile în nas.
Viaţa Melaniei începuse să o lase mai moale cu tentativele de suicid şi mai mult din obişnuinţă şi cochetărie umbla prin casă trăgînd după ea cantităţi de-a dreptul industriale de diazepam, ameninţînd că pînă la urmă tot ca ea o să fie. Dar, putea să se dea de ceasul morţii şi să ameninţe melodramatic şi exoftalmic că-şi pune capăt zilelor cît poftea, pentru că Melania nu era nici ea tocmai proastă şi, tocmai pentru că nu era proastă, înlocuise pe furiş toate diazepamele cu algocalmine şi aspirine.
Ceea ce, pe plan naţional, iscă o confuzie generală.
Astfel că, afaceriştii din domeniul farmaceutic fură complet luaţi prin surprindere de inexplicabila dispariţie a diazepamului din farmacii şi se puseră perplecşi pe studiat tone de grafice şi kilometri de calcule mărunte cît bobul de orez, de s-ar fi îngălbenit de invidie, dacă aşa ceva nu ar fi fost pleonastic, întregul neam chinezesc, văzînd lucrătura de un detaliu ameţitor la care se înhămase scrupuloasa liotă de afacerişti.
La finele unei luni năucitoare de muncă, epuizaţi, dar mulţumiţi că totul pe lumea asta are un sfîrşit, făcură publice concluziile la care ajunseseră: de cînd lumea şi pămîntul, mai exact, de la inventarea diazepamului, nu se întîlniseră vreodată cu o asemenea situaţie. Se pare însă că soarta, responsabilă cu afaceriştii din domeniul farmaceutic, nu era într-o dispoziţie prietenoasă. Taman cînd să se retragă prin birourile cu scaune ergonomice şi geamuri termopanate, avură parte de un nou şoc. Din farmacii începură să dispară cantităţi, la fel de mari, de astă dată de algocamin şi aspirină. Ceea ce îi rătuti în asemenea hal, încît, după o şedinţă comună, în care lăsară la o parte inclusiv ideea că, în fond, sînt concurenţi, hotărîră să se retragă din afaceri cît încă nu era prea tîrziu şi să fugă unde or vedea cu ochii.
În mai puţin de o săptămînă, ambasadele străine la Bucureşti înregistrară un număr cu multe zerouri de cereri de emigrare, ceea ce avu ca urmare o grevă de o amploare nemaiîntîlnită în rîndul funcţionarilor care pur şi simplu nu mai pridideau cu munca, în condiţiile în care salariile nu mai fuseseră indexate de pe vremea lui Dej. Ambasadorii şi consulii înşişi se văzură nevoiţi să se căciulească în faţa propriilor angajaţi şi să le dubleze, ba chiar tripleze, sumele înscrise pe fluturaşii de plată, spre dezaprobarea naţiunilor ai căror reprezentanţi erau.
Urmă o serie de demisii la toate nivelurile ambasadelor şi consulatelor la Bucureşti, demisii în care apăreau motive cît se poate de stranii şi incredibile.
Astfel că, sub titlul “Richard Ringabellchester a tulit-o englezeşte”, ziarul The Times titra pe prima pagină într-o luni dimineaţă, cu litere de-o şchioapă, o ştire din domeniul senzaţionalului: “Ambasadorul nostru în România, Richard Ringabellchester, a demisionat ieri seara, invocînd o durere de măsea răvăşitoare, măsea pe care, declară domnia sa, şi-a scos-o singur în propria baie cu ajutorul unui topor.”
Le Mond, mai norocos, avusese parte de o ştire şi mai reuşită, aşa că, frecîndu-şi palmele ştrengăreşte, dădu peste nas întregului mapamond aruncînd o bombă de presă de interes aproape internaţional: “Pierre Rochambeau, prospăt unsul ambasador al Franţei la Bucureşti, a recunoscut oficial că este de fapt transexual, că numele lui de fată este Angelina Cousteau şi că, deoarece nu mai suporta gîndul de a fi înşelat mişeleşte încrederea poporului francez, nu îi rămîne decît să facă un gest bărbătesc şi să se retragă la ţară, în viile lui din Bourgogne, moştenire de familie, în caz că ai lui nu îl reneagă acum că or să primească o asemenea veste”. Ceea ce îi făcu pe olandezi să turbeze de furie şi să-i ceară ambasadorului lor să facă şi el o altă declaraţie mai de doamne-ajută, că un picior în ghips nu e un motiv să-ţi dai demisia şi, pînă la coadă, ar fi putut să dea şi el dovadă, dacă nu de imaginaţie, măcar de atîta bun simţ încît să-şi ţină fleanca, dacă tot nu fusese în stare să găsească ceva demn de prima pagină.
La rîndul lor, ambasadorii Rusiei şi Americii recunoscură la unison că fuseseră principalii furnizori de armament în diverse războaie etnice, pe care însă nu le numiră, susţinînd că e sub demnitatea lor să facă tapaj şi să se laude aiurea.
Nici în plan social lucrurile nu stăteau prea roz. Deşi statisticile arătau negru pe alb, haşurat sau colorat ţipător că, la nivel naţional, au scăzut drastic cazurile de sinucidere prin îngurgitare de somnifere, aceleaşi statistici indicau alarmant o suprasolicitare a spitalelor din cauza diverselor dureri de cap, oase, măsele, şale şi a diverselor forme de gripă, guturai sau simple nevroze în imposibilitatea de a fi tratate.
Însuşi preşedintele României, mirosind că e rost de ceva propagandă, secondat de primul ministru, în ciuda culorilor politice de neconciliat între ei, apăruse pe postul naţional şi dăduse o declaraţie. Aceasta, prin corectitudinea ei politică, nu făcuse decît să-i enerveze şi mai tare şi în egală măsură pe pacienţii înghesuiţi cîte trei-patru într-un pat şi pe sinucigaşii prin îngurgitare de somnifere.

Amintiri din China - fila 11

Strada îngustă, ca un tunel, mă împinge înainte printr-un zid de oameni care umblă agresiv. Zic fără să gîndesc: „Yingge, dar e de-a dreptul odios cîţi sînteţi!”
Nu se lasă afectată. Ea ce să facă? De cînd cu preşedintele Mao care s-a neliniştit într-o bună zi pe nepusă masă că îi paşte un al treilea război mondial şi a dat lege ca fiecare familie să îşi facă de urgenţă datoria faţă de patrie aducînd pe lume cît mai multe progenituri, China a reuşit, în urma unui efort sexual intens, să devină uriaşul roşu care este astăzi.
Tradiţia s-a păstrat în pofida noii legi care îţi dă dreptul la un singur copil. Amenda pe cap de copil în plus îi ustură rău la buzunare pe părinţii nebunatici. Aşa că, unul avem voie, unul declarăm. Restul, la orez. La ce le trebuie buletin?
„De fapt, cîţi sînteţi?”
„Un miliard două sute cincizeci de mii. Declaraţi. Nedeclaraţi, încă vreo două sute cincizeci ... de mii”.
Mă gîndesc că numai Beijingul numără 18 milioane de oameni. Cantonul, 8. Am pus de-o Românie?
Yingge a trecut deja la alt subiect. Îmi spune despre o familie, undeva, demult, în copilăria ei trăită în Shanghai. O familie cu şaişpe copii...
„Familie săracă..., atît de săracă, încît...”
Eu mă revolt: „Cum săracă, honey? Şi ţip în gura mare (uite că uneori e bine că nu mă înţelege nimeni): doar nu o costa mai scump un prezervativ decît crescutul unui plod!”
Ea se amuză de reacţia mea, dar continuă: „... atît de săracă, încît tatăl, ca să îi întreţină, vindea apă!”
Pînă aici mi-a fost.
Simt că îmi gîlgîie rîsul prin vene, îmi iese din gîtlej ca un uragan.
Îmi sparge maxilarele.
Rîd cu poftă, mă cocoşez, mă bălăngăn dintr-o parte în alta.
Yingge de data asta chiar nu pricepe, dar rîde şi ea cu lacrimi, înveselită de mutra mea pungită.
Reuşesc să iau aer şi să articulez spasmodic: „Şi mama copiilor ce făcea? ... Vindea aer?”