joi, 24 decembrie 2009

Pierdut personaj. Găsitorului nici o recompensă.

Odată cu împuşcarea odiosului şi sinistrei sale soţii, am mai pierdut pe cineva. Hai, faceţi un şpagat elegant cu mintea şi încercaţi să dibuiţi personajul de care ne-am folosit aproape juma de secol, după care l-am aruncat la gunoiul istoriei fără milă. Era pe vremea cînd încă se mai remaiau ciorapii, iar pentru o bomboană cubaneză am fi fost în stare să ne vindem ţara. 

Sărăcăcios, întotdeauna betegit de vremi, încercat în cozi infernale la care îşi lăsa sacoşa de dinainte de a da zorile, şef pe banane coapte în foi de Scînteia pe şifonier şi dispus la acte sinucigaşe pentru o mînă de mandarine, un pumn de gume turbo sau ciocolăţele chinezeşti al căror nume nu îl putea nimeni pronunţa. Nevăzut. Cuminte. Răbduriu. Auster. Dar mereu la timp.

Spuneţi cinstit, chiar nu vă e dor niciodată de Moş Gerilă?

marți, 22 decembrie 2009

Moşul sună întotdeauna de două ori

Să ştiţi că spiritul sărbătorilor e lucru mare. Cînd te ia de te învăluie, odată te pleoşteşti. Devii, aşa, cum să vă spun, mai blînduţ la porniri şi mai degrabă vărsătoriu de lacrimi. Dacă nu te nimereşte, spiritul, zic, e şi mai nasol. Uite aşa am păţit io acum. Nu le simţesc neam. Dar am motive. Nu e doar că sînt dilie, cum punctează prietenii de cîte ori au ocazia. Şi au. Păi să vă zic.

Unu, că toate tre să înceapă de undeva: jocul cu cristale care trebuiau să vie de la Moş Online din Piteşti cu nuş' ce curierat rapid de mai bine de patru zile, canci să vie, e înzăpezit şi am inima cît un purice degerat. Cum îi zic io lu Fane, mă, tu ai fost cuminte, destul de cuminte să primeşti jocu', da' Moşul ăsta e un tîmpit. Pur şi simplu l-a luat iarna pe nepregătite...

Doi. În casă nu e loc să te aşezi să-ţi bei tutunul de jeg. Da' asta e rezolvabilă. Aştept azi ajutoare specializate nu numai în rîcîirea podelelor de s-ajungi să îţi rînjească oareşce chineji din pardoseală, ci şi în redarea peisajului de iarnă prin jamurile acoperite cu ceva ce cred că se cheamă pe nedrept mizerie. În fond, sînt mai groase aşa, ţiu de cald.

Trei. Am găsit Moş. Sărumîna, Moşule! Dar n-are ţol festiv, roşu cu scufie şi barbă. Şi e musai să nu vie în blugi şi tricou cu Che Guevarra sau, şi mai rău, Doamne feri, cu pleata de roacăr desfăcută festiv pe umeri că am pus-o de mămăligă şi parcă nu e momentul să îi explic lu' Fane că, în fond, e numai o idee preconcepută de copiraităru' ăla enervant de la Coca-Cola care i-a făcut Moşului uniformă, ca şi cînd nu era suficient că are sireacu de cărat miliarde de cadouri pe tot globul.

Dar, de fapt, să v-o zic p'a dreaptă: trezitul la şase dimineaţa în fiecare zi ucide Crăciunul. Restul sînt, să zicem, rezolvabile. Sau nu?

Să vă mai spun că habar n-am să fac sarmale?

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Generalul Iarnă, Moartea Albă, România sub Nămeţi

Titluri, deh, de care facem uz pe la teve de cum dă prima zăpadă mai serioasă. Asta, să zicem, e treaba noastră, a scribacilor. Dar nu e în totalitate vina noastră. Ni se dă ocazia. Uite, io, par exampăl, mă gîndesc că dacă primăria făcea din vreme ce avea de făcut, am fi putut scrie titluri mult mai inspirate, de genul: Iarna nu ne-a surprins. Iarna nu ne-a cotropit. Mai puternici decît natura. De-astea... Dar, na, pare-se că Oprescu e un primar destul de bun pentru un medic, sper doar că nu e şi un medic destul de bun pentru un primar.

joi, 17 decembrie 2009

Duios anestezia trecea...

Cel mai prost banc ever: Boc desemnat. Din nou.

marți, 15 decembrie 2009

Semne divine lipsă la apel

Nuş' de ce, dar io cred, adică nu cred, sînt sigură, sigură, că birocraţia e un dat de la Dumnezeu, ceva aşa, din seria "omul are anii număraţi". Nu vi se pare cel puţin ciudat cît de bine funcţionează? Şi nu de ieri, de azi... Cum se perpetuează ea mai ceva decît speciile? Cum te îngenunchează mai ceva decît religia sau sărăcia considerată printre creştini bilet de voie în Rai?
Acu' însă io am o altă durere. Şi nelinişte, ce s-o mai dau pe după gard. M-am dus la Registrul Comerţului mai deunăzi, că deh, acu am juma de maşină şi nu mai stau prea mult pe gînduri pînă mă arunc pe drumurile urbei latine. Mă, a mers ceva de speriat totul. Ca uns. Ba chiar un funcţionar zîmbitor a pus mîna pe-un telefon, a format cu degeţelul lui miraculos un număr de interior, s-a interesat temeinic şi mi-a zis exact, da' exact, ce e de făcut. La ghişeul Registratură generală, depuneţi o cerere de mînă, scrieţi în ea aşa şi aşa, semnaţi, depuneţi, veniţi îndărăt după documentul dorit cînd vi se comunică. Domnule, ai fi zis că zice mantre şi alte tantre, nu alta. Fix cum a zis, exact aşa s-a şi întîmplat. Registratură generală, cerere de mînă, termen de ridicare. Am plecat năucă, vă spun. M-am speriat rău. Mi se ridicase părul măciucă în cap, picioarele o luaseră înaintea corpului, uşa de la ieşire abia dacă mi-a putut ţine piept. În stradă, în timp ce-mi strîngeam haina la gît mai că mi-am făcut o cruce cu vîrful limbii, mai pe-ascuns cumva, ca să nu pară că-s vreo babă căzută pe sub colivă. Io de atunci mă tot gîndesc, nu că îmi şade în fire, dar îmi mai dau cîteodată ghes ideile, trebuie că e lucrătură ne la locul ei. Sigur vreun încornorat s-a vîrît în treburile interne ale şefilor ălora buni, că altminteri nu se strica bunătate de birocraţie taman la mine.

Lacrimile sînt mai mult decît un lichid sărat

Secolul pe care îl traversăm acum pare inundat de emoţii. Dacă pe vremea cînd era bunica fată să fii cîntăreţ, bunăoară, era o ruşine, semn că om prea serios n-ajungi, acum un microfon care să-ţi trîmbiţeze emoţiile printr-un buchet de decibeli a luat locul mai sobrei furci cu care încărcai fînul, dar cu care îţi rezolvai şi problemele de natură socială.

Emoţiile sînt sentimente puternice pe care oamenii le simt şi exprimă – iubire, furie, ură, prietenie. Cam asta ar fi o definiţie simplistă a întregii palete de simţăminte cu care omenirea se luptă de cînd s-a tras din mai puţin complexa maimuţă. Desigur, de cum ne-a căzut blana, ne-am văzut nevoiţi să ne călcăm în picioare sentimentele şi să jupuim mamiferele-surate pentru a suporta frigul, dar asta e deja altă poveste. Studiul emoţiilor a devenit o parte importantă a sociologiei abia prin 1970. Şi a fost nevoie pentru asta de mişcarea feministă. Greii domeniului nu prea dădeau nici o ceapă degerată pe emoţii şi pe rolul lor în interacţiunea socială. Sentimentele şi datul ochilor peste cap sînt, de altfel, şi astăzi considerate apanajul femeii.

De fapt, simţim la fel, indiferent pe ce parte a globului ne-am afla şi chiar şi sexul căruia îi aparţinem e doar o chestiune de nuanţă din perspectiva sentimentelor. Dar, pînă la urmă, felul în care ne raportăm la momentele cruciale ale vieţii nu ţine nu numai de natura noastră, ci şi de cultura noastră. Cucerim, murim, ucidem, construim, dăm naştere mînaţi de aceleaşi porniri de mii de ani şi le transmitem mai departe aşa cum ne transmitem genele. Dar, desigur, sentimentele nu sînt înţelepte. Ori, cine ştie, poate tot încercînd să ne imunizăm, am devenit atît de complecşi, încît nu mai reuşim să discernem. Şi singurul sentiment care ne face să fim ceea ce sîntem rămîne nu iubirea, ci mila, acel grăunte de aur care conţine în sine tot ceea ce omul şi-a scrijelit în carnea speciei intuind, trăind şi învăţînd de-a lungul unor mii de ani.

luni, 14 decembrie 2009

Zîmbete pe 16 milimetri

Mie oamenii cînd mă întîlnesc pe stradă nu îmi zîmbesc. Cam am o figură cruntă, recunosc. Dar am găsit soluţia să îi înveselesc pe cei din jur. Unii se opresc şi se uită lung, zîmbesc paşnic, înţelegător, ca atunci cînd vezi un pui de mîţă jucîndu-se cu un ghem de hîrtie în faţa unei curţi. Sau ca atunci cînd mezinul spune o prostioară care îi depăşeşte vîrsta. Sau ca atunci cînd alunecă Bran pe o coajă de banană. Alţii întorc capul, îşi dau coate, comentează pe sub mustaţă, micşorează pasul ca să se uite mai bine fără să pară penibili. Ba chiar unii, mai lipsiţi de inhibiţii, se opresc pur şi simplu şi cască ochii mari cercetînd alene şi curios.

Ce să mai, pe scurt, pentru a-mi înveseli conlocuitorii a fost suficient să învîrt cheia în contactul unui Smart, o buburuză aterizată pe imaşul automobilelor serioase, cu care m-am împrietenit deja la cataramă. Vă spun, size DOES matter. Dar se potriveşte şi zicala aia mai de pe la noi aşa: mică, mică, dar ridică.

joi, 10 decembrie 2009

Odă găştii de mătuşi

Uite care e treaba. Mie îmi place să rîd. Tare. Iar la poantele mele rîd de mă prăpădesc. Şi, dacă m-am nimerit şi printre prieteni cu care am împărţit nu o dată o pîine, un pufuleţ, o brînză-mpuţită prăjită sau o bere, e cu atît mai bine. Pot să zic prostii cu ghiotura fără să-şi schimbe nimeni părerea despre mine. Nu mai departe de aseară, lîngă liota de mătuşi şi tineri domni care numărau post factum sticlele de vin, m-am hăhăit într-un mare fel. "Hă-hă-hă-ul" prezidenţial, vă spun, nici nu se poate înscrie în concurs. Dar să ştiţi că noi, mătuşile, sîntem ale naibilui tare. S-au spus tot felul de răutăcisme, care, culmea, au distrat pe toată lumea. E mişto să poţi lua în tărbacă pe toţi cei aflaţi la masă fără să iasă la sfîrşit şişurile din teacă, săbiile ninja de sub masă şi înjurăturile de mumă.

Ce voiam io să zic, că n-am reuşit, e că, dacă nu aveţi liota de mătuşi şi tineri domni scufundaţi în discuţii grele şi masculine cu care să vă hăhăiţi prosteşte, e momentul să începeţi să vă căutaţi propria gaşcă. De ce să îmbogăţim aiurea psihologii care nici măcar nu pot să rîdă în hohote cînd le spunem chestiile alea de ne gîdilă pe neuroni?

marți, 8 decembrie 2009

Mai dă-le pe pustii de politichii

Mda, căci despre asta e vorba. M-am trezit la 4. Dimineaţa, cum ar veni. Şi am dat drumul la apa caldă să curgă. Pentru că, la ora asta, e rece. Pornesc cît de curînd într-o nouă aventură. Mă simt cam ca atunci cînd urma să plec în tabără şi nu mă lua neam somnul şi mă foiam într-un mare fel pînă cînd venea în sfîrşit vreun adult să îmi spună că gata, pot să mă dau jos din pat. Era mereu întuneric încă, mă împiedicam de ultimele lucruşoare de trebuiau vîrîte în rucsac, mîncam pîine unsă cu unt amestecat cu linguriţa pe felia de pîine cu miere şi ceai şi mamaie îşi dezlega rebusul matinal fumînd ca o drăcoaică şi sorbind din cafeaua salvată prompt de pe aragaz înainte să o ia la vale. Nu credeam să mai am emoţii. Am dat examene destule în viaţa mea. Mi-am imaginat că te vaccinezi de la un punct în colo. Aş.

Gata. Mă duc să verific apa şi să mă pornesc spre examen. Dacă poliţistul e cu tichia invers şi se uită urît la mine, promit să fiu cuminte şi să nu am io replici de-ala inteligente care au mereu ca efect chestii nasoale. Pentru mine, desigur.

Vă povestesc cît de curînd cum a decurs tărăşenia.

luni, 7 decembrie 2009

Moment de răscruce

În viaţa mea. Nu a celorlaţi. Este pentru prima dată cînd mă gîndesc serios să emigrez din această ţară în care un fost comunist, acum autodeclarat de dreapta, îmi îngrădeşte dreptul la muncă. În care a numit un premier capabil să dea pe goarnă cinci ordonanţe neconstituţionale, după care a avut nesimţirea să le reia şi să le facă lege. În care acelaşi fost comunist a fost ministrul Transporturilor pe vremea cînd minerii aveau nevoie de suplimentarea garniturilor de tren pe care au şi primit-o. Şi în care viitorul nu mai arată în nici un fel pentru că avem un preşedinte care nu are guvern.

Nu îl susţin pe Geoană, deşi cu el am votat. Dar m-am săturat de golăneala de partid, de nesimţire şi incapacitatea de a ne comporta la vîrf în aşa fel că am ajuns să stăm cu pantalonii în vine pe unde ne ducem.

Am avut de ales între doi comunişti. Am ales.

Studiu de caz

Tînăr pensionar de 45 de ani, ieşit în rezervă forţat de împrejurările politice, fără implicaţii politice personale. Profesor titular, totodată, într-un liceu bucureştean. Legea lui Boc cel mic iese din tipar. Acum, o alegere: renunţă la dreptul cîştigat cinstit şi, mai presus de toate, legal, de a se bucura de pensia de militar (care nu vă imaginaţi că este covîrşitoare, ci doar puţin peste pragul stabilit pe baza salariului mediu al românului) sau de a munci în baza unui drept cîştigat, tot legal, pe viaţă, într-un liceu, ca titular.
În ce ţară din lumea asta mare dreptul la muncă este îngrădit atît de flagrant? În ce ţară din lume cetăţenii trebuie să aleagă între două drepturi? În ce ţară din lume cetăţenii nu au voie să muncească acolo unde consideră că le este locul, deşi sînt supracalificaţi să o facă? De ce trebuie un om de 45 de ani, cu un doctorat în domeniu, să aştepte cuminte pensia sau să muncească renunţând la ea, în condiţiile în care orice venit pe care îl cîştigă este impozitat la fel ca orice alt venit al oricărui cetăţean?

Şi, mai am o singură întrebare. Legea a intrat deja în vigoare. Ce se întîmplă cu postul de profesor rămas liber pînă la următorul examen de titularizare în urma căruia cineva să îl ocupe? Ce fac, între timp, elevii? Aşteaptă, desigur, o soluţie logică, dar ilegală.

marți, 1 decembrie 2009

Iubiri grădiniţiste

Hai că dacă tot m-a pălit acu amocul cu copiii şi poveştile, să vă zic una de-a lu' fiu-miu ăla genialul, că altminteri nici că s-ar putea, că doară io l-am făcut şi cu ta-su. Dar mai ales io. Deci, Ştefan e nu numai extrem de frumos şi exagerat de deştept, dar e şi aşa, cum să vă explic, iubăreţ ceva de speriat. Într-atît, încît mi-a explicat plin de zăduf pe motiv că io mă pup cu ta-su şi cu el nu, că lasă, mami, că mă pup şi io la grădiniţă. Cu cine? Păi cu Iulia. Cu Iarina. Cu Iustina. Şi cu Manea.
Cu Manea?!?! Priviri furişe, aşa, ca între părinţi îmbătrîniţi în rele. Manea, grosu şi-arţăgosu? Mneaaaa, Manea Maria. Ninoooo, ninooo, salvarea era deja la colţul străzii. Ne revenim din spaimă. Şi adică, măi, Ştefane, cum vine treaba asta? Ete aşa, ne dăm coate şi ne ascundem sub masă ca să ne pupăm şi să nu ne vadă doamna. Păi, şi fetele nu se supără cînd te pupi cu alta? Nu. Nu. Că nu mă pup decît cu ele...

Dar să ştiţi că io una sînt liniştită. Dacă se pupă cu patru nu sînt cine ştie ce pericole. Mai nasol e cînd vine vîrsta aia cînd nu-ţi mai dă ghes inima să te pupi decît cu una. Părerea mea.

Cuminţenia unei generaţii

“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]

Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“



Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele  bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.

vineri, 27 noiembrie 2009

Almanahe vs succesuri

Aţi văzut cu toţii filmuleţul cu (un presupus) Băsescu lovind cu pumnul un copil în plină campanie electorală în 2004. Să presupunem că este vorba de un trucaj sinistru. Odată vărsate pe post, imaginile ne aruncă în gura lupului european şi internaţional. Dacă pînă mai ieri, România era ţara ţiganilor, de astăzi România va fi ţara în care preşedintele îşi mardeşte poporul. Indiferent dacă filmarea este una reală sau una "făcută", suferim cu toţii un mare deserviciu. În plus, cum este posibil ca preşedintele României să aibă vreo clipă de îndoială dacă s-a întîmplat au ba aşa ceva? Cum e posibil, vă întreb, să nu îţi aminteşti aşa ceva? Cum e posibil să răspunzi la o astfel de acuzaţie altfel decît "este imposibil să fi făcut eu aşa ceva, doar să îmi fi luat Dumnezeu minţile!"

Mi-ar plăcea să îl văd pe puştiul ce şi-a luat-o în cel mai prezidenţial mod peste 20 de ani devenind preşedinte şi amintindu-şi de acestă scenă ca de una de neimaginat într-o Românie care a depăşit 40 de ani de democraţie postrevoluţionară şi îşi permite să se indigneze de asemenea gesturi. Dar tare mi-e că puştiul va ajunge un adult convins că să-ţi iei o bucată în faţă de la unul mai sus pus, hai să zicem, de la un preşedinte, nu e chiar o mare scofală.

Bun, şi dacă tot am stabilit linia de la care nu văd ce se mai poate face cu Băsescu, mă întreb ce naiba fac cu ştampila aia de vot cînd m-oi aventura în cabină. Cred că iau cariocile lui fiu-miu la mine şi să te ţii natură moartă ce-o să-mi iasă!

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Blestemul alegerilor fără candidaţi

Departe de mine gîndul de a influenţa alegerea cuiva. De altfel, nici nu am trufia de a crede că aş putea. Dar, într-un fel, trebuie ca fiecare din noi să îşi formeze, după cum îl taie capul, o preferinţă. M-am săturat să îl aleg pe unul numai ca să nu iasă altul.

Am văzut aseară un Antonescu despre care nici nu aveam idee că există. Inteligent, cu replică, fără prea mari farafastîcuri în discurs şi gata sa atace. Uman, cînd a dat replica la ultima întrebare, pusă de moderator, o lămurie profundă cu sine însuşi mai mult decît cu naţiunea care mi-a arătat că un om care a trăit o dramă reală e capabil şi de introspecţie.

Nu prea face mare lucru un preşedinte într-o ţară. De fapt, cea mai mare şmecherie este că numeşte premierul. În rest, se presupune că trebuie să fie capabil să meargă cu fruntea sus şi să stea drept într-o conversaţie cu celelalte naţiuni fără să ne fie ruşine. Pînă ieri, aveam de gînd să îmi anulez votul pentru că mi se părea că nu are nici o şansă, iar ceilalţi doi îmi repugnă aproape organic. Din motive diferite, dar care nu mai au relevanţă.

Am privit în timpul discuţiilor oamenii care stăteau în spatele fiecăruia dintre candidaţi. Oamenii care se presupune că sînt cei cu care viitorul preşedinte va face ceva în această ţară.

La Geoană am zărit aceiaşi oameni despre care ştiu că singurul interes este să-şi mai tragă un comision.

La Băse, am văzut oameni ca Elena Băsescu, fătuca fără succesuri personale, care a primit de la tăticu', în loc de obişnuitul ponei pentru fetiţele cuminţi, un loc călduţ în Parlamentul European. Nu am zărit-o pe Nuţi, chestie care m-a pus pe gînduri mai mult decît dacă o vedeam.

La Antonescu l-am zărit, dincolo de oricine altcineva, pe un om pe care îl stimez pînă în vîrful unghiilor. Neagu Djuvara. Şi asta, cel puţin mie, îmi spune ceva.

vineri, 20 noiembrie 2009

Floarea cu care se face primăvară

Mi-a venit pe mail scrisoarea de mai jos. Nu cunosc nici destinatarul, nici semnatarul. Dar e genul de misivă în care nu are importanţă nici cine o trimite, nici cine o primeşte. Important e doar conţinutul. Cînd ne plîngem că ne e greu, poate nu ar fi rău să ne amintim că există, aruncaţi la marginea cea mai neagră a societăţii, progeniturile noastre nedorite şi care nu au nici un drept să se plîngă. Nu spun că un ajutor minor îi poate scoate din marasm, dar poate, cine ştie, faptul că se simt ajutaţi le dă o lecţie de morală din care să ţină minte că adulţii nu se rezumă doar la cei care i-au abandonat.

Buna Danuta,

Draga mea, apelez la tine in cunostinta de cauza, poate ma poti ajuta in urmatoarea problema.

La Gaesti este un leagan de copii pana la 12 ani, unii cu dizabilitati. Sunt patronati de o fundatie Americana, dar momentan trec printr-o perioada foarte proasta, nu au mai primit ajutoare, sunt ai nimanui.

Copiii au de suferit, sunt dezbracati, nu au pe ce dormi, cu ce se inveli, sunt vai de capul lor.

Rugamintea mea ar fi, daca ai cunostinte care se incumeta sa stranga de prin casa ce le prisoseste (hainute copii pana la 12 ani, lenjerii pat, prosoape,sau  tot ce ar putea sa foloseasca niste copii ), sa ii ajutam pe amaratii aia, ti-as ramane recunoscatoare.

Cine reuseste sa stranga cate ceva, le poate trimite direct la Gaesti printr-un curier sau pot merge eu sa le iau, cum doresc.

Multumesc mult, stiu ca pot conta pe tine.

Te pup,o zi frumoasa!

Georgi

miercuri, 18 noiembrie 2009

Aş da zile şi nopţi de la mine



Eu asta am tot făcut în ultimele două-trei decenii. În fine, am dat zile şi nopţi, cum ar veni, de la mine, pentru scris. Înşirat de cuvinte. Bricolat fraze. Tivuit idei. Cusut punctiform, sinusoidal, în linie continuă verbe. Nu pentru că mai cred că poţi schimba ceva, deşi încă nu m-am lecuit de tot nici de trufia asta, ci pentru că pur şi simplu scrisul devine la unii o a doua natură. În ceea ce mă priveşte, a mea e una extrem de pretenţioasă, violentă cînd nu e băgată în seamă, cu fiţe de don'şoară de pension cînd nu îi place sintaxa, scîrboasă la modul studiat cînd o strînge registrul stilistic, amabilă pentru cel mult două secunde şi doar la finalul unui pragraf cel puţin mulţumitor, bosumflată cînd ideea directoare nu se desfăşoară cu limpezime şi extrem de atentă cu propria persoană. Mai puţin cu a mea. E mai rău ca într-o căsnicie.

Iată şi motivul pentru care nu m-am putut abţine să mă bag şi io într-o ciorbă. E drept, reîncălzită în Bucureşti, după ce fusese lăsată pe aragaz de se cam acrise. Acum, cine ştie, poate că dreasă şi cu un ardei iute pe farfurioară care să-ţi dea lacrimile de plăcere cînd muşti din el, să dea rezultatele scontate: să-ţi dea senzaţia aia de saţietate, cînd te laşi pe spate mulţumit, sătul şi visînd la încă o porţie.

Doar un exerciţiu


Nu am de gînd să votez cu nici unul dintre candidaţi. Îi anulez. Pac-pac cu ştampila pe toţi. Nu de alta, dar nu vreau să îmi dau palme singură după încă cinci ani. În adîncul sufletului sînt stîngistă, dar pot io să merg pe mîna unei păpuşi de cîrpă magistral trasă pe sfori de Iliescu? Pot io să mă duc să-l mai las un mandat pe Băsescu, acest volubil tiran gata să lovească mortal cu eleganţa unui mistreţ? (Apropo, ştiaţi că singurul animal din lume care nu poate privi în sus, spre cer, e porcul?) Restul nu se pun. Nu au şanse şi nici nu i-aş pune în fruntea ţării şi dacă ar avea. 

Dar gîndindu-mă la partea de creaţie a campaniei, m-a lovit o idee pe care nu m-am putut abţine să nu o bricolez. Iată şi ce-a ieşit.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Io îţi dau un deget, tu-mi tai toată mîna

Moderatorul e nenea ăla sau tantea aia, după caz, care stă frumos îmbrăcat la teve şi are grijă ca invitaţii să nu se încaiere, care îşi face temele înainte să intre în direct ca să dovedească abilităţi de luptător ninja pe tărîmul ideilor, care se asigură că are toată lumea momentul de glorie în care îşi zice părerea în faţa naţiunii, pe faţa căruia nu străbate nici o undă părtinitoare şi care, la sfîrşitul unei luni fructuoase de muncă primeşte un salariu peste medie pentru că a reuşit toate astea fără să transpire abundent pe sub stratul gros de fond de ten.

Uite şi dovada.

Io acum, în prostia mea, aştept ca individul să şi-o ia tare de tot în freză. Să încaseze o amendă colosală pe care să o ţie minte şi nepoţii, să fie scos pe bară măcar fo lună, să îi bată colegii obrazul indignaţi, să îi zgîrie localnicii maşina în parcare la mall, să şi-o fure cînd iese cu iubită-sa la un suc în centrul oraşului şi, în general, să păţească tot felul de coincidenţe de-alea nasoale. Nu din alte considerente, ci pentru că pur şi simplu, io una cred că nici măcar divinităţii nu-i plac proştii.

marți, 3 noiembrie 2009

Family Moments



Uite că tot am pus mîna pe ea!



 Hai, măi, taaatii, e imposibil să nu aibă ăştia aici măcar o bombonică pe băţ!



Şi adică tu spui că lăcusta asta nu e periculoasă??



Măcar de-ar termina părinţii ăştia de vorbit să mă bage şi mine măcar niţel în seamă....

marți, 27 octombrie 2009

Ce mişto e să (nu) fi bărbat

Umblă vorba pe mailuri că bărbaţii sînt nişte oameni pur şi simplu mai fericiţi. Vă las mai jos să citiţi. Dar, desigur, nu puteam să nu am o replică... Măcar aşa, de amorul exerciţiului şi al spiritului de tagmă.

PRO BĂRBAŢI
  • Numele tău de familie rămîne neschimbat.
  • Garajul este al tău pe de-a-ntregul.
  • Planurile de nuntă se rezolvă de la sine.
  • Ciocolata este doar o altă gustare.
  • Poţi să devii preşedinte.
  • Niciodată nu poţi să fii gravid.
  • Poţi purta un tricou alb într-un parc acvatic.
  • Poţi să NU porţi nici un tricou într-un parc acvatic.
  • Mecanicii de automobile îţi spun adevărul.
  • Lumea întreagă este toaleta ta. Niciodată nu trebuie să conduci pînă la o altă staţie de benzină ca să cauţi o toaletă deoarece aceasta în care eşti este prea scîrboasă.
  • Nu trebuie să te opreşti să te gîndeşti înspre ce parte trebuie să învîrţi o piuliţă sau un şurub.
  • Acelaşi loc de muncă, salariu mai mare.
  • Ridurile adaugă caracter.
  • Rochia de mireasă - $5000, închirierea unui frac - $100.
  • Oamenii nu se holbează niciodată la pieptul tău atunci cînd vorbeşti cu ei.
  • De la tine se aşteaptă practic să mai scapi ocazional cîte un "sunet" bine armonizat...
  • Pantofii noi nu taie, jenează sau mutilează piciorul.
  • O singură dispoziţie sufletească mereu.
  • Conversaţiile telefonice se termină în exact 30 de secunde.
  • Ştii tot felul de lucruri despre tancuri.
  • O vacanţă de cinci zile necesită o singură valiză.
  • Poţi să-ţi deschizi toate borcanele.
  • Eşti copleşit cu laude pentru cel mai mic act de gîndire.
  • Dacă cineva uită să te invite, el sau ea mai poate încă să rămînă prietenul tău.
  • Lenjeria intimă costă $8.95 trei perechi.
  • Trei perechi de pantofi sunt mai mult decît suficiente.
  • Nu ai aproape niciodată probleme cu cureluşa de pantof în public.
  • Nu eşti capabil să vezi cute pe hainele tale.
  • Totul de pe faţa ta rămîne în culoarea originală.
  • Aceaşi freză ţine ani de zile, poate chiar decade.
  • Trebuie să-ţi razi doar faţa şi gîtul.
  • Te poţi juca cu jucării toată viaţa.
  • Burta de obicei îţi ascunde şoldurile mari.
  • Un portofel şi o pereche de pantofi de o singură culoare pentru toate sezoanele.
  • Poţi purta pantaloni scurţi, indiferent de cum îţi arată picioarele.
  • Poţi să-ţi "faci" unghiile cu un briceag.
  • Ai libera alegere privitor la a-ţi lăsa mustaţă...
  • Poţi să faci cumpărăturile de Crăciun pentru 25 de rude în ziua de 24 decembrie în 25 de minute...

şi replica
PRO FEMEI
  • Nu te afectează nici cît negru sub unghie dacă pierde Steaua
  • Nu trebuie să te baţi cu golanii pe stradă, pentru că se găseşte întotdeauna un sinucigaş gata să îşi dovedească abilităţile de ninja
  • Îţi schimbi numele cînd te căsătoreşti, dar el trebuie să dovedească în fiecare zi în practică abilităţi clare de instalator, dulgher, zidar, zugrav, electrician
  • Nu e nevoie să ştii să schimbi un cauciuc pe ploaie torenţială, apare mereu un mecanic amator gata s-o facă pentru tine
  • Nu ai păr pe burtă, aşa că nu ţi se adună scame în buric
  • Nu cheleşti de cum ai trecut de 35 de ani
  • Poţi să-ţi trimiţi partenerul în miezul unei nopţi de decembrie după căpşuni pentru că TU eşti gravidă
  • Porţi fustă, dar şi pantaloni
  • Nu ai nevoie să te îmbeţi rangă ca să fii în stare să legi 2 fraze complexe care să nu fie despre bere, blonde sau fotbal
  • Chiar dacă nici nu tu înţelegi diferenţa dintre a face sex şi a face dragoste, îţi poţi teroriza toată viaţa partenerul cu asta
  • Poţi să naşti, chestie care te scuteşte de obsesia că eşti o ratată dacă pînă la 40 de ani nu ai ajuns director general sau şef de şantier
  • Mărimea nu contează, dar eşti singura care poate face nazuri pe tema asta
  • Nu treci pe roşu cu maşina dacă vezi o pereche de picioare lungi sau un decolteu generos
  • Te poţi descurca la fel de bine cu o secretară urîtă ca şi cu una căzută din playboy
  • Nu mori de inaniţie dacă îţi pleacă partenerul două săptămîni în delegaţie
  • Îţi poţi cumpăra haine de orice culoare fără să fii acuzată că eşti gay
  • Nu cazi răpusă ca de o boală mortală la primul semn că ai un amărît de guturai
  • Eşti întotdeauna cel mult autorul moral al unei crime, pentru că tu nu ştii să încarci o armă
  • Îţi poţi tapa partenerul de viaţă de bani fără jenă, ba chiar cu aerul că aşa trebuie
  • Îţi poţi lua în vacanţă oricâte valize fără să trebuiască să te gîndeşti cum le cari din maşină în hotel
  • Oamenii se holbează la pieptul tău în timp ce îţi vorbesc, aşa că poţi între timp să le scoţi şi limba fără să se prindă
  • Poţi folosi 90 la sută din şifonierele din casă fără să se nască discuţii despre echitate
  • Nu tu conduci lumea, deci nu e răspunderea ta
  • Eşti în stare să vorbeşti ore în şir după o partidă de amor
  • Habar nu ai şi nici nu te priveşte la ce foloseşte "prostamolul"
  • Nu rişti niciodată să faci pipi pe bombeuri
  • Nu eşti niciodată terorizată că ai putea să nu fi în stare să deschizi un sutien

luni, 19 octombrie 2009

Eu sînt primul bişniţar din România

Peste România se aşternuse revoluţia. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piaţa Universităţii şi, după şocul schimbării, reintraserăm cu toţii în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal.
Ion Ianoşi scosese o carte nouă, despre care auzisem că ar conţine o propoziţie anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei, încât rîvneam la ea cu o sîrguinţă greu de egalat.
Carmen, prietena mea într-ale suferinţelor literare, coborî din treisutetreişpe cu taşca plină cu casete trase la a ţâşpea mână. Abia acum, când mă pot delecta cu claritatea mp3-ului am capacitatea reală de a aprecia la adevărata valoare foşnetul acela parazit care se suprapunea peste Mama, do you think they’ll drop the bomb...?, Mama, do you think they’ll like my song?... acoperind pe alocuri mesajul, vocalistul şi chitara solo. Destinaţia era clară. Librăria Eminescu fusese înfiinţată anume pentru noi, cele două liceene care furau cărţi de la biblioteca şcolii, după care îşi făceau procese de conştiinţă, deşi niciodată nu asistaserăm la vreun elev nenorocit pe viaţă pe motiv că din raft lipsea cartea de-o luaserăm noi mânate de un apetit nu atât spre furat, cât spre beletristică. Cartea lui Ianoşi era însă prea mult pentru ce ascundeau buzunarele noastre. Dăduserăm câte doi lei pe cartelele de metrou, cumpăraserăm pătrunse de istoria trăiată pe viu lumânări şi le aprinseserăm în pasaj la Universitate pentru eroii căzuţi în Relvoluţie. Aşa că, în buzunar, cei doi galbeni rămaşi trebuiau agitaţi bine ca să mai zornăie.
Casieriţa ne-a zâmbit, dar nu a ezitat nici o secundă înainte să ne dea lovitura de graţie. Am ieşit călcând ca prin vată peste treapta librăriei. De fapt, ce poate fi mai neplăcut decât să fii deprimat şi afară să te întâmpine mândrul soare, lucios ca un ban de nu-l ai. Pare că nici măcar mama natură nu-ţi pătrunde drama.
Ne-am ostoit oasele pe-o bordură şi ne-am pus pe scormonit după mărunţiş prin fundul rucsacului. În afară de un caiet cu toate versurile din The Wall copiate de mâna răbdurie a lui Carmen, mormanul de casete şi vreo două cărţi vechi, citite şi răscitite, nu mai era decât o napolitană cu înveliş auriu cu albastru, adusă de mama din Irak. La vremea aia să ai o napolitană pe care să nu scrie „Eugenia”, să fie trasă în ciocolată adevărată şi să fie vizibil din Străinezia era ca şi când te-ai duce astăzi la grădiniţă cu elicopterul. Ne-am ridicat semihotărâte, semiîmpinse de la spate de setea de cultură şi ne-am postat cu napolitana pe centrul trotuarului pândind muşteriii.
Am vândut-o primei femei cu copil de mână pe doi lei de ne lipseau să luăm cele două exemplare din Ianoşi ca să fugim acasă şi să căutăm propoziţia aia, anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei: „Marea e mare”. Mare era însă şi grădina Domnului în perioada aia, numai dacă te gândeşti că puteai să vinzi o napolitană ca să-ţi iei o carte. Pe care, apoi, să o devorezi până la următorii zori de ziuă, când adormeai fără să îţi treacă nici o secundă prin gând că tocmai ai dat tonul unor ani lungi şi coloraţi de bişniţă în cel mai pur stil românesc postrevoluţionar.

vineri, 25 septembrie 2009

Copilul nimănui




În cît timp face înconjurul ţării un post trimis de fiecare tuturor celor pe care îi cunoaşte? Ajunge vreodată la destinaţie? E un mesaj care, dacă ar ajunge, ar aduce cu el un copil în carne şi oase înapoi la păpuşa lui de cîrpe.

miercuri, 23 septembrie 2009

Poveste cu ţevi, bormasini, administrator, poliţist bun, vecin violent, nevastă gureşă şi babă agitată

E limpede, nu am parte de o casă. Casa mea nu e acasă, ca să parafrazez nenorocita aia de reclamă de m-a bîntuit un sezon teve întreg. Ştiţi, dacă îmi sînteţi fideli, că cele două camere din dotare sînt de fapt acum un morman de obiecte aduse din garaj (poveste la care încă aştept lămuriri pe cale oficială şi în formă scrisă de la primărie). Între timp, ca să fie treaba cît mai serioasă, m-am trezit şi cu administratorul la uşă că vrea să schimbe coloana de apă. Dat fiindcă apa s-a născut la parter, precum veşnicia la sat, la mine în baie acum sînt doi meşteri mari, calfe şi zidari care au produs un nor de praf greu, gălăgie cît pentru o bormaşină de-aia mare, profi şi un maldăr de moloz de sub care baia mea icneşte muribund. Dar, cum nimic în blocurile noastre dragi nu mişcă fără implicarea activă a cetăţenilor, pe motiv de spart pereţii la ora patru peme, un vecin amabil, secondat de soţia-i gureşă, au pus mîna pe telefon şi-au sunat la secţia de poliţie. Trebuie să dau aici cezarului ce-i al cezarului. Nici în caz de calamităţi naturale pe scară largă nu s-ar fi prezentat mai repede. Dar românul e încă şi mai dibaci. Pînă să intre în dispozitiv poliţistul scos dintre gogoşi, vecinul i-a tras fo două carabe administratorului, care s-a refugiat lîngă o scîndură pe care avea de gînd să o ia drept aliat în lupta pentru dreptate. Chestia s-a lăsat, desigur, cu subsemnaţi, cărţi de identitate şi declaraţii pe la domnul poliţist. Şi, ca şi cînd nu erau suficiente personajele precum administratorul, vecinul, odioasa soţie şi cei doi instalatori-dărîmători, a intrat pe uşa istoriei şi baba de la parter. E aceeaşi în toate blocurile. Eu sînt sigură, dar încă nu pot dovedi, că de fapt e o singură babă în toate blocurile din cartierele bucureştene. E ubicuă. Mereu prezentă. Gata să ia atitudine. Să te înveţe. Să îşi împărtăşească murătura cu tine. Cert e că baba, din toată povestea, avea o singură problemă. Cu mine. Mi-a explicat cu capul într-o parte aşa, adică nu că zic, dar vreau să spun, că îl cheamă şi ea pe fiu-su că ăla sigur rezolvă tot şi mă duce de mă cazează la mititica pentru că fac gălăgie la ore nepermise. După prima mea replică, s-a încheiat discuţia. S-a încheiat nu pentru că eu am ştiu să dau un răspuns răvăşitor, ci pentru că nu te pui cu bormaşina. E drept că am vizualizat cum îi dau un făcăleţ pe mijlocul cărării rărite de anii înţelepţi de-i poartă în creştet. M-am oprit cu filmuleţul cînd am atins cu vîrful făcăleţului cimentul. De acolo mi-era clar că dacă vreau să merg mai departe, e nevoie de bormaşină. Şi era ocupată cu pereţii mei din baie. Aţi zice, nu-i aşa, că de aici încolo, povestitorul se retrage. Dă o pildă şi încheie cucerindu-şi publicul cititor prin faptul că ştie unde să se oprească. Dar viaţa bate... atît filmul, cît şi cîmpii. Să fi trecut vreun minut jumate de la episodul cu baba, că mă trezesc cu vecinul. Uşor turtit sub povara declaraţiei de-o dăduse la poliţie după ce-l mardise pe domnul adminstrator, inimos cum îl ştiu, mi s-a înfipt în uşă. Făcea cercetări pe cont propriu ca să afle a cui e, donle, totuşi lucrarea asta. A mea sau a asociaţiei. L-am lămurit. Am vărsat şi o lacrimă sărată arătîndu-i în cel hal mi-a ajuns baia de pe urma schimbării coloanei, ne-am privit în ochi ca doi vechi şi buni prieteni şi ne-am despărţit fără cuvinte. Începuse din nou cîntecul bormaşinii.

Pink Floyd cîntă la o terasă din Bucureşti

Da, sezaţional, dar nu asta e problema. Sezaţionalul abia aici îl găsiţi.

Nu ştiu dacă sînteţi măcar amatori de Pink Floyd sau Black Sabbath. Nu-i nimic dacă nu sînteţi, după ce-o să vedeţi videoclipul ăsta, o să vă reorganizaţi complet toată schema după care apreciaţi sau nu un gen de muzică.

vineri, 4 septembrie 2009

Vanghelie face mai mult

Exact. Nici măcar nu o să intru în amănunte. Vă zic doar atît: primarul sectorului cinci, da da, ăla cu almanahe, care este, s-a hotărît să facă o mamă de curăţenie de toamnă. Aşa, şi? Nu asta ne doream cu toţii? O mînă forte, un om care să îşi suflece mînecile şi să răstoarne o dată pentru totdeauna senzaţia de greaţă şi lehamite? Problema e că nu ştie cînd să se oprească. Mai exact unde. Posed una bucată garaj în sectorul 4, limitrof, ce-i drept, cu cinciul, şi acum 3 zile primesc de la domnul Vanghelie o somaţie prin care eram obligată ca în maximum 48 de ore să-mi dărîm garajul, dacă nu vreau s-o facă el. Stai să ne înţelegem, domnu primar, alo? Păi, domne, terminaşi treaba la tine în sector de trecuşi la a lui Piedone? Sau aveţi o înţelegere, aşa, ca între partide, să mai daţi o mînă de ajutor?


Între timp, aşteptînd eu să vedem dacă băieţii de la primărie au înţeles cum stă treaba cu graniţele sectorului lor pe care nu au reuşit să le delimiteze, dorm în casă cu şase cauciucuri de maşină, o bicicletă, două canistre, patru saci de haine de iarnă, o bormaşină, un generator de curent şi alte mici nimicuri. Deci, domnu primar de la sectorul cinci, nu vorbeşti mata cu domnu primar de la sectorul patru să vă hotărîţi care pe unde dărîmă să ştiu şi eu dacă duc îndărăt măcar cauciucurile? Şi dacă, totuşi, nu vă puteţi abţine să intraţi pe tarlaua vecină, nu îmi daţi şi mie autorizaţie să-mi fac balcon? Pun pariu că dacă veneam la cinci să cer hîrtie de balcon vă prindeaţi imediat că stăm în patru...

luni, 31 august 2009

Fishy




Am făcut ce-am făcut şi ne-am potcovit cu una bucată acvariu şi 11 peştişori la cererea mezinului familiei cu ocazia celor 6 anişori traşi pe răboj. Dacă iniţial mi-a venit să îmi iau cîmpii la ideea de a avea o chestie umblătoare şi inexpresivă, că nu degeaba se zice "ochi de peşte", după ce i-am văzut sloboziţi în acvariu mi-am schimbat radical părerea despre înotătoare.

Pe scurt, aseară am zăcut mai bine de juma de ceas pe-o rînă în faţa acvariului exclamînd mai rău ca fiu-miu chestii de-alea fără sens, de genul "ai văzu ce a făcut ăla?", "ia uite, ăsta e obsesiv, se tot duce prin spatele plantei şi pe urmă ţuşti în sus şi jos printre bule!", "ăia galbeni sînt cam golani... vezi?" şi tot aşa, din ce în ce mai lăţită. O singură chestie mi-a lipsit. Telecomanda. Au fost nişte faze care meritau derulate şi privite din nou.

luni, 24 august 2009

Făcători de limbă

Că plozii sunt o sursă de cuvinte neimaginabile pentru adulţi, am constatat cu toţii. Mai ales cei care au acasă o mostră care a depăşit doi-trei ani, cu alte cuvinte, care a devenit articulată. Ştefan e în plin avânt muncitoresc într-ale limbii noastre, de unde deduc că vîrsta între 5 şi 7 ani e cea mai fructuoasă. Păcat că nu ştiu să şi scrie destul de cursiv, că literatura mondială ar arăta astăzi cu totul altfel.


În decurs de două zile, progenitura a scos următoarele două invenţii din mîneca de la pijamaua lingvistică:

1. Silviu ple
2. Speriecioară

Ca adult sau dacă nu eşti vreo Nina Cassian cu limba ei şpargă, mie îmi pare destul de greu să mai îmbunătăţeşti fondul uzual de cuvinte. Aşa că, poate, zic - nu dau cu parul, că dacă am da din cînd în cînd în mintea copiilor, am fi niţeluş mai bogaţi.

sâmbătă, 22 august 2009

Tomnatice

 

Trecu solia cerului
                     pe coasă
lingînd din dîra dealului
                     lucioasă.
Atît de blînd crescuse Venus
                     şi frumoasă
peste acoperişul negru
                     de pe casă,
încît din toamna coborînd
                     duioasă
făcurăm galbene veşminte
                     de mătasă.

joi, 20 august 2009

Dragă Elena Udrea, dă-te din calea legii

Ştiţi teoriile alea conform cărora primarii diverselor orăşele, comune, sate sînt doar nişte provinciali amărîţi, nepregătiţi în ale fondurilor europene şi a căror unică perspectivă se încheie la primul cazan cu ţuică de prune?

Realitatea e că printre ei, se mai găseşte cîte unul de ştie legea, are şi oaresce proiecte de viitor civic, şi-a suflecat mînecile odată cu consătenii lui şi se trezeşte că legea se aplică după o formulă năucitoare.

Umblă pe net o scrisoare a reprezentanţilor oraşului Vişeu de sus care dovedeşte încă o dată cît de nepregătiţi sînt încă românii să dezlege misterele legislative a căror decodificare o cunosc doar mai-marii care privesc cu superioritatea dată de poziţia fotoliilor ministeriale spre muritorii de rînd din mai ponositele scaune cu trei picioare ale primăriilor.

Mai jos, există o scrisorică trimisă marei blonde, Elena Udrea, care mă îndoiesc că, după ce va fi citit, va lăsa niţel andrelele jos ca să judece la rece situaţia. Pînă ună-alta, nu ne rămîne decît să ne facem repejor valizele şi să mergem să vizităm Vişeu de Sus cît încă mai e destinaţie turistică.  

Doamnei Ministru Elena Udrea,

In vederea atestarii orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local, Institutul National de Cercetare – Dezvoltare in Turism (INCDT – Bucuresti) verificand modul in care sunt indeplinite criteriile de atestare in conformitate cu H.G. nr. 852/2008, la cererea si pe banii primariei orasului, a intocmit si finalizat in aprilie 2009 „Studiul de fundamentare pentru atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local” .
Acest studiu a fost inaintat Ministerului Turismului, pentru a fi promovat si supus dezbaterii in sedinta de guvern.
Aflam cu indignare ca ministrul turismului a hotarat in ultimul moment retragerea hotararii privind atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local. Motivatia a fost ca ar urma sa se schimbe criteriile de declarare a zonelor si statiunilor turistice care vor fi cuprinse in viitoarea lege a turismului.
In acest context ne punem intrebarea fireasca – de ce o documentatie bine intocmita care a primit toate avizele pana a ajunge la ministerul care are ca principala sarcina sa promoveze si sa sprijine turismului si care indeplineste toate conditiile legale in vigoare in conformitate cu H.G. nr.852/2008 nu este suspusa aprobarii Guvernului pe motiv ca se asteapta o noua lege.
Noi stim ca hotararile se emit pe baza legilor in vigoare la data solicitarii si nu se asteapta sa apara altele. Asa este normal intr-un stat de drept. De altfel pentru orasul nostru singura alternativa de dezvoltare social-economica durabila a zonei, este dezvoltarea turismului. Acest dar natural specific al zonei nu este luat in considerare decat de interese obscure strict personale ale unor persoane care distrug natura. Oricum principalele noastre proiecte prezente si viitoare se indreapta spre dezvoltarea turistica a zonei.
In prezent se deruleaza proiectul „Dezvoltarea infrastructurii turistice „Poiana Novat” , proiect cuprins si aprobat prin H.G. nr.1424/noiembrie 2007 prin care se aproba programul multianual „Asistenta tehnica pentru sprijinirea autoritatilor publice locale”, finantate prin P O R 2007-2013, aflandu-ne la pozitia 123 din anexa hotararii care cuprinde Lista proiectelor de investitii propuse in cadrul Axei 5.2 P O R in cadrul Agentiei de dezvoltare regionala -NV.
Fata de cele de mai sus, in numele locuitorilor orasului Viseu de Sus, a Consiliului local, cerem ferm ca documentatia sa fie supusa spre aprobare Guvernului in conformitate cu legislatia in vigoare pentru a nu fi zadarnicite eforturile noastre depuse de-a lungul unei perioade lungi de timp.
Asteptam un raspuns urgent ca sa stim cum actionam in continuare pentru a nu fi opriti in singura noastra oportunitate de dezvoltare economica a orasului.

sâmbătă, 15 august 2009

Săpunul care salvează căsniciile

Da, exact, s-a inventat săpunul care salvează căsniciile: săpunul cu aromă de bere.

Nu vă aruncaţi să mă gratulaţi cu un respectuos „huo”. E numai vina voastră dacă nu vedeţi beneficiile. Să presupunem că un domn căsătorit îi dă telefon nevesti-si pe la un nouă seara şi îi zice: „Dragă, întîrzii, ies la o bere cu băieţii, vine şi şefu... Nu dragă, fără neveste, doar noi, băieţii...”

Sigur că berea cu băieţii e blondă, alcohol free şi înregistrată sub o marcă obscură de genul Mimi, Fifi, Pitzi, Mitzi...

Înainte de a porni spre casă, omul, pentru că el, de fapt, îşi iubeşte nevasta şi nici prin cap nu i-ar trece să o rănească, se poate dezbăra de mirosul firesc după o zi de muncă şi de... muncă folosind săpunul ce-i va conferi acea fină, dar atât de masculină, aromă de bere.

Acum serios, ce nevastă normală la cap şi-ar imagina că damful ăla de bodegă de ultimă speţă vine de la o aventură pe-nserat în care nu a fost implicat nici măcar un gram de hamei în stare lichidă? Şi-n fond, ce? Era mai bine să fi venit beat acasă?

Cine nu are un meteorolog să-şi cumpere

Dacă am fi în anul 1769, într-un cătun francez, chiar astăzi s-ar naşte Napoleon Bonaparte, strateg care avea să fie numit pe plaiurile noastre Bunăparte, în minunata tradiţie dâmboviţeană de a mici mărimile şi de a ura numai de bine caprelor vecinilor.

240 de ani se fac, aşadar, azi de la naşterea unuia dintre cei mai mari militari ai lumii, care nu a pierdut nici un război, bătălie, cafteală, chelfăneală în faţa altor armate mai multe şi mai cornute.

Până aici, chapeau bas, cum ar zice tot francezul. I-au venit de hac însă condiţiile meteo.

După ce la Waterloo tunurile lui Bonaparte au dat semne clare că nu le convine umezeala şi nici mocirla formată din cauza ploilor cu bulbuci de cu o zi înainte, încercându-şi norocul încă o dată, în Rusia, de data aceasta, Napoleon s-a lăsat prins în capcana iernii ruseşti, câzând lamentabil cu tot cu trupe şi onoruri nu sub copitele cailor de stepă, ci sub sabia crivăţului.

Istoricii consemnează cu amabilitate acest pasaj şi oareşce respect nemeritat, dar eu sunt convinsă că lui Napoleon, de fapt, i-a venit de hac curentul format între uşile deschise ale unei Moscove pustiite la care probabil că a căscat gura a mirare cam îndelung pentru un strateg betegit în diverse lupte.

marți, 11 august 2009

Nu sînt Ileana Cosînzeana

De ce şi cum şi ce ascunde id-ul de pe net al fiecăruia dintre noi sînt întrebări la care, dacă răspunzi, poţi afla lucruri nebănuite despre purtătorul respectivului. Fie că indică umor, cinism, fie că e vorba de autoironie, fie că se crede cine ştie ce luptător stargate.

Io am id-ul de-l ştiţi. Vasilissa. Şi pentru că am prieteni rusofili care ştiu ei ce ştiu, unul din ei mi-a sărit în cap cu o delicată întrebare de genul "da' ce, mă, te crezi frumoasă?"

Ca să pricepeţi de unde o asemenea bănuială, ruşii au şi ei feţii lor frumoşi şi ilenele lor cosînzene. Doar că la ei, Ilenele sînt Vasilisse. Ei, bine, dragilor, pentru toţi cei care m-au bănuit de vreun narcisism întîrziat, ţin să menţionez acilea, mai jos, printr-un filmuleţ de geniu, că numele de mi-l port cu drag pe net precum o floare la butoniera şorţului de bucătărie internetică provine de la personajul feminin din desenul animat pe care merită să-l vedeţi. Nu mă puteam numi Nikodim, ca pe celălalt personaj, nu de alta, dar îmi place apartenenţa la sexul dat. Iar restul de personaje sînt din regnul animal cu care nu am mare lucru de împărţit.

sâmbătă, 8 august 2009

Istorii personale, dar memorabile

Erau vremuri cînd puteam să reţin manuale întregi, teoreme, leme, versuri, comentarii, vorbe de duh şi anul în care s-au născut eroii neamului. Între timp, am rămas doar cu amintirea copertei lu Gheba, formula e egal cu emce la pătrat şi anii în care omenirea a hotărît că e cazul să se încaiere en-gros. Între timp, căutînd io prin sertarele minţii mele care dă semne clare că răposează, am constatat că sunt un geniu, de fapt. Vreţi să ştiţi de ce? Încă ştiu pe de rost Cetatea Neamţului, aia a lui Coşbuc. Mă încurc doar la vreo două strofe de care a cărui existenţă uneori uit. V-o pun acilea s-o citiţi ca să înţelegeţi de unde amocul de m-a pălit cînd am avut asemenea revelaţie.



Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Extremofilia salvează România

Sigur că aţi sărit imediat cu gîndul la cine ştie ce perversiune carpato-danubiano-pontică. Mergeţi vreo cinci minute la colţ şi, după, treceţi îndărăt la cititul textului de mai jos. Dacă sînteţi români adevăraţi, o să vă fure peisajul. Motiv pentru care regret îndărătnic că cititorii mei nu sînt nemţi.

Dacă aţi revenit totuşi, deşi nu sînteţi nemţi, germani sau teutonici (vorba poetului), e momentul să mă remarc cu cîteva cunoştinţe de biologie. Zic "cîteva" că numai atîtea sînt cu totul.

În fine, dacă aveţi prieteni d'ăia de fac bangii-geamping, se dau prin trenuleţul groazei sau găsesc încîntător să aibă de-a face cu angajatele de la impozite şi taxe, adică, mai pe româneşte, cu indivijii în căutare de adrenalină, şi nu îi înţelegeţi, să ştiţi că vă chiorîţi degeaba la Freud. Habar n-are, el încă nu şi-a rezolvat nici probeleme cu maică-sa. Răspunsul e unul şi extrem de simplu: toţi ăştia fac parte din categoria extremofilelor.

Un grup de cercetători britanici, cred, dacă nu, nu contează, oricum or să studieze şi asta la un moment dat, spun că există specii chiar sub nasul nostru care, în loc să se trecoare prin viaţă cum ar fi normal, să joace icşizero pe net în aşteptarea zilei de salariu sau să îşi facă un scop în viaţă din a vedea cea a mai făcut Elodia după ce a murit, găsesc mult mai plăcut să îşi pălească specia benevol cu tot soiul de probleme de supravieţuire. Masochismul este susţinut, în acest caz, de condiţiile de mediu în care extremofilele preferă, bunăoară, să locuiască: ape hipersărate, izvoare fierbinţi sau pur şi simplu lacuri acide.

Dacă vi se pare prea abstractă lumea amibelor care fac scubadaiving la peste 100 de grade Celsius sau cea a nevertebratelor care au dat duşurile scoţiene pe-o baie acidă, puteţi încerca să pătrundeţi în tainele ştiinţei evoluţiei deschizînd geamul spre oricare stradă din România. Hai, niţică detaşare n-a omorît pe nimeni... Este că seamănă al dracu de tare?

joi, 6 august 2009

Nistorescu s-a achitat de sarcini

Cotidianul, mai exact Nistorescu, s-a achitat de promisiunea de a aduce adăugiri la cazul Romoşan. Acum avem tot ce ne trebuie să tragem concluziile: dosarul CNSAS, declaraţiile celui în cauză, declaraţia unuia dintre cei pe care Romoşan i-a ciripit, povestea fugii peste graniţă, şi chiar şi declaraţia ofiţerului de la Securitate care s-a ocupat de Romoşan.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar după părerea mea asta e cu adevărat o formulă de a face presă, cu alte cuvinte de a lăsa lucrurile să vorbească de la sine prin goarna tuturor celor implicaţi. Acum ştim că Romoşan a semnat declaraţii, dar ştim şi de ce, şi care erau circumstanţele şi cît de grav au fost afectaţi cei vizaţi în dările de seamă.

Sigur că în acest fel nu mai există zvîcul bombastic al unui subiect tranşat pe masa de măcelărie pentru care fineţea gestului aferent tăieturii chirurgicale în secţiunea lucrurilor pare-se că devine inutilă şi chiar păguboasă. Pentru că e mai puţin interesant să relativizezi decît să pui cruce unei poveşti.

Cazul ăsta este interesant, pentru mine, dintr-o singură pricină. Cei de azi şi de ieri şi, mai ales cei doar de azi, au ocazia de a înţelege şi postura de victimă a celor care ajungeau călăi. Cu sau fără voie.

miercuri, 5 august 2009

Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?

miercuri, 22 iulie 2009

Bonnie Tyler - 58 de ani de ceaiuri dansante

Nu am idee ce medie de vârstă au cititorii mei fideli şi nici dacă Bonnie Tyler le spune ceva. Mie îmi aminteşte de vremea cînd muzica "de-afară" era similară cu o întîlnire cu marţienii sau cu ideea de apă caldă la discreţie. Ascultam pe cînd ne rugam la reşou să facă destulă căldură ca să ne dăm jos pulovăraşele şi şosetele flauşate ca să ne vîrîm în patul încălzit de mamaie cu phoenul.

Nu mai am vinilul care sărea la refrenul lui It's a Heartache, dar nu aş ezita să mai pun piesa dacă aş da de ea pe un cd.

Bonnie Tyler nu numai că încă mai cîntă, da, tot cu vocea aia de ferăstrău, dar încă se ţine de ceaiuri dansante de se culcă abia dimineaţa. În zori, cu gîtlejul îmbîcsit cel mai probabil nu cu ceai de sunătoare, îşi promite încă să o lase mai moale cu pierdutul nopţilor.

Are 58 ani. Vîrsta mamelor noastre.

Dacă vă e dor, iaca OTVul făcu o reintrare a donşoarei în peisajul autohton.

duminică, 19 iulie 2009

De ce dorm parlamentarii

Imaginile alea cu parlamentarii români răsturnaţi pe-o rînă prin scaunele de unde conduc lumea noastră mică, dar tumultoasă, fac de-acum parte din folclorul vremurilor noastre.

Deştul vîrît pînă după prima falangă în nările păroase, somnul dulce susţinut financiar de omul muncii şi clipitul alternativ de prea mult spleen sînt pe cît de supărătoare, pe atît de fireşti.

De fapt nu e vina lor. Nici măcar a noastră nu e. Doar doi oameni sunt vinovaţi de situaţie: tîmplarul şi tapiţerul care au avut proasta idee de a face fotolii comode, molcuţe, care să susţină plenar dinapoiurile rotofee şi coloanele vertebrale spondiloide.

Cum să nu dormi, stimaţi concetăţeni? Cum să te grăbeşti să ieşi din şedinţă? Cum să te mîne porniri spre acţiune? E ca şi cînd părinţii ţi-ar întinde un hamac între doi meri după care ţi-ar spune că se aşteptau ca tu, de fapt, să fi făcut curăţenie în toată curtea, să fi scos merele din coajă şi să fi pus şi de-o peltea pînă la căderea serii.

joi, 16 iulie 2009

Dacă-i alb, e mai bun

Da, este cel mai rasist lucru pe care l-am scris vreodată. Dar îmi este greu spre imposibil să îmi opresc lacrima din colţul ochiului cînd vine vorba de albul lăptos al neînţelesului macintosh. Curat lacrimă ca soft, cu o mentalitate de pictor mic-burghez care îşi aşează pensulele şi uleiurile împrejur ca să le aibă la îndemînă cînd o intra muza prin ferestrele ascunse unele sub altele, macintoshul e una din iubirile mele pătimaşe. Recunosc. Singura problemă e că nu se lasă cumpărat cu una cu două, nu îl poţi aburi cu mărunţiş şi odată pipăit se naşte în tine sectantul. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. Purtătorii de macuri închid uşa cu zgomot în urma lor şi nici un pisi nu le mai face cu ochiul. În fine, sunt totuşi oameni care reuşesc să se dea un pas îndărăt, ca să zărească tabloul fără tuşa pensulei în relief. Şi care într-un avînt raţional reuşesc să priceapă ce zace în maţele carcasei. Şi care, ca o încununare a loviturii sub centura lui Gates, oferă şi oaresce sclipiri de iluminare pentru cei care au vise erotice cu macul, dar care, ca în orice iubire, nu înţeleg nimic. Găsiţi-l aici pe lămpaşul autohton al sectei macintoiştilor şi închinaţi-i orice întrebare. Mama Mac'Omida de-aia e acolo, ca să răspundă...


Dă linkul ăsta mai departe la cel puţin şapte prieteni şi ceva extraordinar ţi se va întîmpla. Dacă nu trimiţi, pisiul tău va muri în chinuri groaznice. Moment perfect să îţi iei un Mac...

miercuri, 15 iulie 2009

Cînd paznicul nu-i acasă, joacă deţinutul pe masă

La asta se rezumă de fapt ideea excepţională pe care mai-marii noştri au aplicat-o acu cîţiva ani cînd au hotărît ca Direcţia Generală a Penitenciarelor să fie demilitarizată. Am înţeles, mai puţini bani de pensii, mai puţine pretenţii, mai puţine obligaţii ale statului faţă de angajaţii ăia. Dar există o problemă: civilia îţi dă dreptul la grevă. Iar dacă ai dreptul să faci grevă, poţi sista, cum ar veni, producţia. În cazul nostru păzitul la porţile negrelor cetăţi în care stau ăia răii, de-au violat bunica, au spart capetele uncheşilor cu topoare, au furat pufuleţi de la băcănie, au rupt gîturile găinilor care treceau cu viteză neregulamentară pe sub roţile bemveurilor sau care, nu-i aşa, au devalizat cooperativa din sat. Deci ăi mai răi, cum ziceam. Pe ăia cine-i ţine dincolo de societate cînd paznicul îşi pune poalele în cap de iese în stradă mînat de foame?

marți, 7 iulie 2009

Cîntarea de seară

Ieri nu am călcat mormanul de rufe. Nici nu am dat cu aspiratorul şi nici măcar nu am strîns cărţile răşchirate pe podea. Am moşmondit însă timp de 5 ore la un softuleţ găsit pe net în care tu cînţi şi el te ajută să fii penibil pînă la capăt, propunîndu-ţi variante de acompaniament. Dă şi rateuri pe ici pe colo, mai trebuie să îi schimbi cîte un acord cînd o ia razna, dar una peste alta, recunosc cinstit, m-am distrat pe cinste.

Dacă vreţi să vedeţi minunăţiile compuse: aici, aici şi... aici. A, şi aici, şi aici.

marți, 30 iunie 2009

La ce (nu) e bună nostalgia



I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.


* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

vineri, 26 iunie 2009

Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite. 

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.  

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.

joi, 18 iunie 2009

Cum să devii un Nimeni cu literă mare





Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului.  Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.

miercuri, 17 iunie 2009

Sînt un geniu. Dar nu de-aia sînt nebună

Da, ştiu... Sînt un geniu. Sînt un geniu. Şi scriu, şi scriu degeaba. Mă omor cu firea pentru iarba verde de acasă. Acasă ăsta pentru mine e Bucureştiul. Regret, n-am ceva mai exotic.  Dar chiar şi-aşa.  

Asist şi intervin în discuţii de genul "dă-i, bă dracu de nenorociţi". Dar, nu fac, de fapt, nimic.
De fapt, fac. Mă umplu de bube. Mă scarpin o vreme şi-mi trece. După care iar mă ia. Practic n-am timp nici să mor. Dar mă omoară alţii. Cu prostia, nesimţirea şi inconştienţa. Toate se traduc până la urmă în neputinţă. A mea, desigur.
 
Motive:
Nu am unde evada din spaţiul betonat. Aflu că o să fie şi mai puţin ăla verde, pentru că s-a inventat retrocedarea.

Nu am aer, pentru că s-a invetat mersul. Cu maşina.

Nu am unde îmi trimite copilul la şcoală, pentru că s-a inventat reformarea sistemului de învăţămînt. Din trimestru în trimestru.

Nu am de unde cumpăra un litru de lapte, pentru că s-a inventat vaca. Apoi s-a măcelărit producătorul.

Nu am ce citi cînd merg năucă pe stradă, pentru că s-a inventat scrisul. Fără cratimă şi puturosul gerunziu.

Nu am linişte, pentru că s-a inventat decibelul lui Salam, Guţă, maimuţă... Alţii nu mai ştiu.

Nu am unde să-mi cumpăr o pereche de sandale, pentru că s-a invetat lacul siclam.

Mă duc să mă mai scarpin o tură.

sâmbătă, 6 iunie 2009

Cît costă o viaţă

De fapt, regimurile politice nu au schimbat niciodată esenţa umană. Boala te tratează la fel, medicii se uită tot în portofel sau sacoşă. În vremea comunismului, important era să cunoşti pe cineva şi să ai pile la casa de comenzi. Acum, aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Să zicem că mergi în străinătate pentru o operaţie complicată. Deci nu e nevoie să dai şpagă. Dar tot nu scapi cu zile dacă nu poţi oferi ceva la schimb. Bani. Deci banii sau viaţa. La asta se reduce, nu-i aşa, pînă la urmă totul. Iar dacă nu ai bani şi vrei să faci totuşi un credit ca să îţi oferi suma necesară lungirii zilelor, mă îndoiesc sincer că vreo bancă îţi oferă mari speranţe la ce speranţă de viaţă ai avea cu un cancer de ficat, să zicem.

Uite şi cazul concret. Femeia aceasta e dispusă să îi dea înapoi, pînă la ultimul euro. Pentru asta trebuie mai întîi să trăiască. Cui îi pasă? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro atunci cînd nu îi ai şi de ei depinde dacă mîine mai trăieşti?

[udate] si aici.

joi, 4 iunie 2009

Instantaneu [aproape] de pe lumea cealaltă

Ieri am făcut curat într-un sertar dintr-acela în care îndeşi lucruri pe care nici nu te înduri să le arunci, dar nici nu mai ştii la ce ţi-ar folosi. Iar varietatea oricum te descumpăneşte. Nu pot fi puse pe căprării, nu au sens decât luate separat, iar amintirile legate de fiecare seamănă cu poveştile pe care te pregăteşti inconştient să le transmiţi nepoţilor la un moment dat, la gura unei sobe imaginare, care va rămîne, cel mai probabil, aşa.

Printre sutele de chiţibuşuri, am găsit o fotografie. Alb-negru. Cu rubedenii, aşa cum numai în pozele alb-negru mai găseşti. Dintr-un trecut semi-incert.

Poza e făcută în casa unei mătuşi dinspre bunică.

Sunt şase oameni care stau la o masă festivă, într-o casă veche, de undeva de pe Popa Nan. În fundal este o vitrină de cristal, cu bibelouri, pahare, ceşti şi alte brizbrizuri. Din hol se zăreşte o jumătate de cap de cerb, pe sub care îmi amintesc că mi-era o frică din aia, babană, de copil, să trec şi un tablou cu flori în ulei, cu ramă suflată în auriu.

De la stînga la dreapta e
sora mare a maică-mi,
bărba-su,
bunică-mea,
sora mare a bunicii.

În picioare în spate,
bărbatul surorii bunică-mii
şi un bărbat necunoscut, tot în vîrstă, cu mustăţi răsucite.

Nu e vorba că te impresionează cîte un moment trecut de mult, prins pe o peliculă poroasă, cu margini ondulate. Ci felul în care aparatul a surprins altceva.

Ordinea în care toţi aceşti oameni, mai puţin sora maică-mii, prima din stînga, au murit. Au murit exact în ordinea inversă a felului în care sînt aşezaţi. Şi ceva în mine a vibrat adînc şi de neînţeles.

Tocilara flower-power

Viaţa e punctată de coincidenţe. Mergi ce mergi, şi, jdang, o mărgică lucioasă îţi împarte aţa între ceva ce a fost şi ceva ce se prefigurează a fi.

Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.

Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!

Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?

A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.

PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.

marți, 2 iunie 2009

Pam-pam: ŞTEFAN APRODU

Acilea îl puteţi vedea de cîte ori poftiţi. Arătaţi-l bunicilor, mamelor, copiilor, soţilor, amantelor, vecinicilor. Atenţie: prognoza se potriveşte zilei de 2 iunie, deci nu vă luaţi umbrela de cîte ori îl revizualizaţi.

Weather Boy

Bună seara, doamnelor şi domnilor. Sînt Ştefan Aprodu şi-am venit... ăăă, am venit..., (oftat sincer) să vă spun vremea. Mîine o să fiu (e pluralul, în caz că vi se pare nepotrivit) nori întunecaţi. Aşa că nu uitaţi (brusc certăreţ) să vă luaţi umbrela! Dar mai multe amănunte aflaţi de la colegul meu, Daniel Osmanovici. Final glorios.

Pentru cei care nu au aflat încă pentru că nu le-am dat mii de smsuri şi mmsuri şi ymssnguri online şi offline, fane a fost ieri prezentator meteo, de ziua copilului la Realitatea TV. Promit, pentru cei care nu au mai avut nervi să stea să vadă toate jurnalele zilei că voi face rost de o înregistrare. La care eu sigur o să mă uit de cincizeci de ori. O sută...?

Dar să ştiţi că omuleţul a avut o primă zi de lucru grea. A început-o prin a se agita că-şi va uita punga cu pantofii negri, de costum, în tramvai. Nu s-a despărţit de ea. Apoi a alergat să-şi cumpere cravată. Papionul nu părea o idee bună pentru apariţia în jurnalul de ştiri. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să cumperi o crăvăţică de copil în Bucureşti. Nu există decît în locuri pe care numai cunoscătorii le ştiu, eu nu sînt cunoscător. Şi unde găseşti ai tot felul de amintiri legate de cravatele lu' tataie. Următoarea escapadă a fost în hala Realităţii, unde e o veşnică şi aproape paroxistică gălăgie. Mîncase de prînz. Nu dormise de prînz... Aşa că am dat bice textelor ca să mă pot rupe din balamuc să îl astruc în vreun spaţiu cît de cît suportabil unde să tragă un pui de somn înainte de a se face superstar. Superstarul a dormit, deci, preţ de un ceas şi jumătate în clubul de la Ziua. Acolo sînt canapele roşii şi negre, e aerisit şi oamenii nu fac gălăgie. Odată ce a făcut ochi, am pornit îndărăt în celălalt capăt al Casei Presei. S-a îmbrăcat în costum, am adăugat cravata. Un strat de pudră să nu lucească. Freză cu fîs-fîs în care am intervenit în forţă pentru a elimina cărarea de pe-o parte.

Şi, dacă vreţi să ştiţi un secret: Superstarul nu avea şosete în pantofi. :) Pentru că pe mama superstarului nu a dus-o capul că şosetele sînt flauşate şi, deci, prea groase să îi încapă în pantofi.

duminică, 31 mai 2009

Mumie cu frişcă naturală

Acu, dacă tot m-a pălit pornirea către bucuriile stomacului, se leagă firesc un ochi spre o zi anume, care mi-a marcat, printre altele, palilele gustative.Pe viaţă, picurîndu-mi între măsele şi neuroni amintiri dintr-acelea, de nu le poţi controla.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. 1 septembrie 2003.

Patul de spital, al doilea pe dreapta de la uşă. Lîngă mine arătarea proaspăt ieşită din pîntece, proaspăt schimbată de pempărşi, proaspăt ambalată în hăinuţe noi, băieţeşti, ca reacţie la rombul infernal de pînză albă care îl capturase pînă atunci ca pe o mumie pitică.

Patul unu de lîngă uşă, cu o poveste asemănătoare, doar că mica mumie era de gen feminin, primeşte vizita neamurilor. Neamurile, ca neamurile. Au năvălit cu cadouri, flori şi... eclere minuscule cu frişcă de-aia moale, pe bune, pudrate din belşug cu zahăr, înşirate ca soldăţeii pe un carton auriu.

Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu mi s-a întîmplat să îmi doresc cu asemenea ardoare ceva. Dar, pentru că sînt sociopată, nu ştiu să cer, nu ştiu să stric un moment intim în ciuda familiarităţii cu nişte necunoscuţi pasageri pe care o celulă de spital ţi-o impune, nu mă pot împrieteni nici cu vecinii, darămite cu vecinii de pat, am tăcut. Am tăcut şi pentru că mi se pusese în gît un nisip care încerca să stingă focul nevoii.

Au trecut nişte ani de atunci şi niciodată, absolut niciodată nu îmi pot refuza un ecler cu frişcă naturală. Îmi este imposibil să trec pe lîngă ele. Am mîncat deja, cred, o tonă tot încercînd să scap de obsesie. Aş mai mînca încă pe atît. Pînă cînd voi întîlni în sfîrşit Eclerul Perfect. Ăla pe care nu l-am putut avea atunci.

Papa bun pentru shogun

Eu cu bucătăria am o relaţie tensionată. La un capăt de fir sînt eu, grăbită şi vag neîndemînatică, la celălalt capăt sînt cei doi mîncăi neocazionali. Pe fir atîrnă şi bucata de plumb a timpului. Linia maternă ar fi trebuit să îmi insufle totuşi iubirea aia adîncă, reală, vecină cu sentimentul intrării mai degrabă în biserică pe care începînd de la stră-străbunică pînă la mamă l-au avut faţă de bucătăria din care mă trag direct.

Nu s-a întîmplat. Eu gătesc de nevoie. Rar mi se întîmplă să mă îmboldească porniri drăgăstoase faţă de vreo cratiţă.

A, nu pentru că sînt 'telectuală, cum s-ar putea crede, sau pentru că am vreo impresie că bucătăritul e sub demnitatea mea. E o chestie care ţine strict de firea care mă face să am aplecare spre călcatul rufelor, bunăoară. Nu presupune murdărie, iar asta e esenţial pentru mine.

În fine, de unde s-a pornit tirada? De aici. Am tot respectul pentru oamenii care ştiu să se bucure de orice fir de sparanghel. Care fac din amestecul de mirodenii cam ce făcea, să zicem Mozart, păstrînd, desigur, proporţiile, cu notele, pauzele, accentele. Nu am fost încă acolo. Deci nu pot încă povesti cu papilele, dar o voi face. Pînă atunci, mă duc să pregătesc micul dejun. Va fi simplu, dar frumos aşezat în farfurie, promit.

Şi, dacă îmi permiteţi un post scriptum: conceptul se cheamă slow food. Nu mai insist cu ideea că vine ca reacţie la fast food. Dar e ceva acolo ce e fascinant, dincolo de bibileala mîncărurilor. Şi, pînă la urmă, chiar că totul trece prin stomac. De la yoghinii care se concentrează pe respiraţie modificîndu-şi forma abdomenului într-o pornire spirituală, pînă la expresia "cu gust" pe care o folosim pentru orice lucru care ne sugerează nobleţe, frumuseţe, combinaţii fine şi picanterii bine ţintite şi care, în fond, îşi reclamă originea tot de la potol.

marți, 26 mai 2009

Zîna-măseluţă cu banii dă haur

În ultima vreme mi s-a reactivat un coşmar. A reapărut la teve o reclamă care îmi dă fiori prelungiţi şi stare de neputinţă. Nu pentru că e prost realizată, dimpotrivă. Gold Corporation. Vă spune ceva? De ce acum, dintr-o dată reintră în actualitate? Cum se face că acum, în plină criză financiară, s-au găsit bani pentru un nou heirup? Pentru cine e reclama aia? Care e publicul căruia i se adresează? Ce am eu de cîştigat de pe urma lor? Nu-i aşa că acum orice companie care pune la dispoziţie locuri de muncă e un fel de zînă-măseluţă care îţi lasă sub pernă monede lucioase aproape pe nimic? Sincronizarea îmi miroase rău a cianură...

Cînd colo, exact cînd să mă culc din nou, s-a trezit harpia. Undeva într-o încăpere, nişte mîini încep să se suflece pentru semnarea vreunui act de sentinţă la moarte a unei bucăţele de rai pe care o mai puteam încă visa. Roşia Montană. Şi totul se va face cu acordul nostru, sub ochii noştri. Închişi. Pentru că aurul pe timp de criză luceşte al dracului de tare.

luni, 25 mai 2009

pe lună goală

de-un veac suise iedera pe casă
în verde pînză de cămaşă
dar noaptea-n straiele de oase
suflînd în lună mi te luase

sâmbătă, 23 mai 2009

Motto

Locuiesc într-o carte. E încreţită în colţuri. Zace uneori flămîndă, fără mine. Alteori mă devorează cu totul. Şade în raft cu cotorul îndoit împotriva fiinţei lui adunate-ndărătnic în clei. Uneori personajele îmi sar din pagini, cad, pur şi simplu. Ori altele se prind cu ambele mîini de cîte-un paragraf. Şi îmbătrînesc acolo deodată. Dintre rîndurile negre, gri, albastre, verzi, roşii, galbene, albe îmi zîmbeşte mereu un ultim capitol. Care e întotdeauna penultimul. Dar uit mereu tot încercînd să pătrund arabescul culorilor ce o compun.

vineri, 22 mai 2009

Mulţumesc

Ziua de naştere e un pluton de execuţie.

De multe ori.

De cele mai multe ori.

Vine peste tine precum armata roşie.

Şi, în timp ce-ţi înfigi periuţa între dinţi, începe cântarea telefonului.
E prea devreme.

Dacă nu e prea devreme, e prea tîrziu. Adică nimeni să nu-şi amintească totuşi că e ziua ta? Bere. Bere. Bere. Noroc. Noroc. Noroc. Bă, să ne trăieşti. La mulţi ani. Să fii fericit. Ce dor mi-a fost să stăm aşa..., de vorbă.

Da. Sînt chestiile alea standard de le auzi în fiecare an de la aproape aceiaşi oameni.

Dar ceva e magic. Faptul că oamenii ăia au rămas cu tine, deşi a mai trecut un an, au mai murit păsări prin cer, s-au schimbat anotimpuri, locuri, haine, impresii, vieţi întregi.

Şi îi priveşti pe cei vechi alături de cei noi şi deodată te păleşte revelaţia. Poţi trăi o astfel de seară într-un singur fel: cu recunoştinţă. 

marți, 19 mai 2009

Ce-i cauzează poliţiei la demnitate

Piaţa Charles de Gaulle. Trece alergând pe lîngă mine fără să mă atingă un tip la vreo 25 de ani. Are tricou cu dungi bleu pe alb. Sau alb pe bleu. Aleargă sprinten, de voie. Se uită în spate şi strigă cu zîmbetul şăgalnic cu care faci o invitaţie la tango: "Vino, mă, să-ţi dau la muie".

Atunci văd şi cui făcea invitaţia. Domnul poliţist, cu o burtică de om trecut de 45, caschetă pe chelie, cămaşă bleu. Fără dunguliţe, deci fără emoţii coloristice. Aleargă şi el. În urma primului. Cu simţ de răspundere. Nu spune nimic, nu răspunde la chemarea deocheată, e prea concentrat pe datul rapid din posterioare.

Dungile bleu pe alb sau albe pe bleu sar un gărduţ de lanţ de tipul "locul meu de parcare". Are graţie. Recunosc. Domnul poliţist se opreşte puţin depăşit în faţa lanţului. Nu îi trece decît puţin peste glezne ca înălţime. Ocoleşte descumpănit ştergînd în trecere bara unei maşini parcate. Neregulamentar. Dungile alb-bleu sar peste şosea şi repetă chemarea precum cerbul din povestea cu Prîslea. Mi-au cîştigat interesul. Casc ochii siderată, amuzată. Dar nu mai am la ce. Poliţistul s-a oprit. Are gesturi demne, niţel îngrijorate. Vorbeşte la o staţie. Nu se aude ce. Dungile nu se mai zăresc de mult.

Vă las pe voi să îmi ziceţi ce poate face un astfel de poliţist care nu a mai sărit un gard de pe vremea cînd poseda un piept fără păr, o burtă fără burtă, şi o căpăţînă fără caschetă.

Nu cred în respectul pentru organele statului. Aş fenta guvernul, fiscul şi administratorii de bloc oricînd. Dar trebuie să recunosc cu sinceritatea de care sînt în stare că mi-a fost îngrozitor de greu să mă conving că am ajuns într-atît de departe încît îi invităm la o mamă de bătaie cu prietenie şi oarecare umor, fără nici o urmă, fără nici o urmă, fără nici o urmă de spaimă.  

E totuşi poliţia română. Nu vă e niţel frică de ea? Nu îmi răspundeţi că nu aveţi de ce, pentru că voi sînteţi cinstiţi, oneşti şi nu încălcaţi legile statului. Tocmai de-aia vă întreb. Nu vă e frică niţel totuşi?

vineri, 8 mai 2009

Găsit Stradivarius la metrou

Fac parte dintre acei oameni care au avut plăcerea de a sta la aceeaşi masă, pe o terasă din centrul urbei, cu Alexandru Tomescu, pe cît de celebru în anumite colţuri ale societăţii, pe atît de modest.

Dacă numele nu vă spune nimic, nu e o dramă, dar e păcat. E ca şi cînd o viaţă întreagă ai fi băut şpriţ pentru că nu ai ştiut că există şi vin franţuzesc vechi, ţinut cu zecii de ani în pivniţe boiereşti. Nu îi fac reclamă, dar nu ar fi rău ca naţia să îşi arate entuziasmul, real, pentru chestii mai grele, culturale, să le zicem. Nu cred în îndobitocirea acestui popor, nu cred că puştii de liceu nu pot rezona la valori, nu de alta, dar nu cred în generalizări. Postul naţional de televiziune, scăpat din cînd în cînd de tembelizare, mai face, se pare şi cîte o faptă eroică luînd de mînă un violonist tînăr care şi-a cîştigat cu ceva trudă jucăria nouă, marca Stradivarius, şi aruncîndu-l într-o staţie de metrou la cheremul nazurilor naţiunii grăbite spre muncă.

Nu vreau să îmi imaginez cu ce emoţii au stat trupele speciale pe lîngă Stradivariusul coborît printre muritorii de rînd. Dar îmi pot imagina emoţia spectatorilor de ocazie care nu au bănuit nici o secundă cine se ascunde sub şapca bleumarin. Dacă vreţi mai multe amănunte, vedeţi aici

A, şi ca o picanterie, Alexandru a adunat aproape 330 de lei noi în numai jumătate de ceas. Aşadar, 10 lei şi 30 de bani pe minut.

marți, 5 mai 2009

Libertatea şi menghina presei

A fost pe antena3 recent o emisiune pentru care merita să arzi nişte kilowaţi. Au fost acolo Ioana Avădanei, Camelia Spătaru, Andrei Bădin şi Iulian Comănescu care au discutat despre noul Cod Civil. Este exact genul de situaţie din aia cînd mamele nu vorbesc la timp cu fiicele care ajung la gravitate prematură şi nedorită. Adică, dacă nu discută acum, cît se mai poate, cînd va ieşi mirosind a scorţişoară pe piaţa de prăjituri, va fi prea tîrziu. Nu voi spune ce conţine acest cod, nu de alta, dar nu ştiu prea multe. Sînt vreo două mii de pagini şi l-am citit pe ici pe colo comentat pe diverse siteuri şi bloguri. Nici de ce ne îngrădeşte pe noi, deşi la subiectul ăsta m-am mai lămurit. Nici de ce boli ar suferi presa şi-aşa bolnăvicioasă dacă l-ar ingera. Ne plîngem că presa e aservită, că omul a ajuns să nu îşi mai ştie drepturile, că citim numai rahaturi. Dacă vi se pare proastă presa acum, să vedeţi ce damf de manea va să vie dintre paginile noului cod...

Am un singur amendament legat de cele discutate. Se referă la rolul educativ al presei pe care doamna Avădanei îl neagă declarînd presa exonerată de această obligaţie. Sînt de acord pînă la un punct: mama, tata, bunica şi liota de mătuşi alături de cohorta de educatori au mai multă legătură cu educaţia, dar procesul care ne transformă în oameni cu o minimă cultură generală, cu nişte modele cît de cît suportabile de către bunul simţ nu se încheie la şapte ani. Şi nici chiar la 22 cînd se presupune că îţi închei anii lungi de şcolarizare. Presa nu poate educa efectiv, cred şi eu, dar poate oferi nişte modele decente. Este drept că dacă te uiţi pe cifre şi vezi că ieşi în pierdere tot ţinîndu-te demn şi cu coada pe sus, trebuie să începi să te tabloizezi şi vrînd-nevrînd să te înveseleşti cinic otevizîndu-te.

Puteţi să ascultaţi şi vedeţi emisiunea înregistrată la comănescu pe blog. Mi se pare că este important măcar să ştim ce ne pregăteşte legiuitorul ca să nu ne mai trezim din visare cum facem de obicei cînd murim cu legea de gît pentru că nu am ştiut din vreme ce se întîmplă, adică înainte ca un cod, de orice fel, să intre în vieţile noastre cu bocancii nămoliţi.


PS. Că nu mă pot abţine: una din redutele pe care le doreşte legiutorul dărîmate se referă la divulgarea surselor jurnalistului. Trebuie totuşi să recunoaşteţi în asta o inepţie rău-voitoare de mare calibru. Ce înseamnă ca un jurnalist să îşi dea în gît sursa nu mai spun, că e la mintea cocoşului. Nici nu mai era nevoie de restul două mii de pagini ca să dărîmăm şi-aşa turbeculoasa democraţie în care ne scăldăm alături de alţi viruşi. De fapt, era nevoie de celelalte două mii de pagini, ca să nu sară în ochi şi să treacă neobservată asta mică, pe patul de spital...

luni, 4 mai 2009

Iarba e interzisă! Clar?

Da, ei uite că nu vorbesc de iarba aia de credeţi voi. Adică aia de o faci şomoiog şi o tragi în plămîni. Aia ştiam deja că e privită cu ochi duşmănos de organe - ale statului, că alealantele cică nu s-ar plînge. În fine, să revenim, că am cam luat-o pe mirişte. Iar în România asta a noastră modernă să o iei pe mirişte e interzis prin lege. Mă refer la miriştea din parcuri. Alea ale noastre verzi. Păi cum adică? Adică, dacă mă înţelegeţi, în locul pancartelor mititele şi cochete cu "NU RUPEŢI FLORILE" au mai încolţit unele care ar trebui să zică ceva de genul "Interzis statul pe iarbă indiferent de poziţie". Iarba aia, dacă mă înţelegeţi e a statului român. Statul ăla de are grjă de noi să nu păţim nimic rău. Să nu ne invadeze duşmanii, să nu ne fure hoţii euroii şi leptopurile, să nu ne luăm omorul în plină stradă şi să ne achităm la timp de datoriile fiscale. Ete că România stă mult mai bine acu: a rezolvat-o cu astea de mai sus. I-a mai rămas să apere firele verzi crescute cu trudă din pământul patriei.

Io acu mă gîndesc aşa. Dacă ne-am da întîlnire noi între noi, adică fără stat, statul să fie acasă, să zicem, sorbindu-şi cafeluţa de dimineaţă neştiind încă ce îl paşte şi ce-i pregăteşte vulgul ăla prost de trebuie apărat, aşa la cîteva mii de prieteni să invadăm parcurile, care pe bicicletă, care pe role, care per pedes şi ne-am odihni stresatele oase pe iarba aia de nu îl lasă pe stat să doarmă, ce ar fi?

Să ne imaginăm că pentru doi-trei cetăţeni recalcitranţi care şi-au aşternut dinapoiurile pe iarba cu pricina e nevoie de un om al statului, poliţist, de care o fi el. La fo trei mii de cetăţeni, bagi în dispozitiv o mie de poliţişti. Boooon, tocmai am pus de-o manifestaţie. Şi de o aglomeraţie pe cinste. Hai să zicem că noi, proştii, nepregătiţii şi fără însemne, am pierde lupta. Şi am fi legaţi fedeleş ca să fim duşi frumuşel la secţie. Păi să vedem mai departe. Cu ce mergem noi la secţie frumos încolonaţi? Cu dubiţele. Notăm: avem nevoie de cîteva sute de dubiţe. Pe urmă ce facem la secţie? Aşteptăm, nu? Că toţi odată nu putem că ar face naibilui implozie frumuseţe de sediu al poliţiei. Deci aşteptăm? Unde? Păi bănci destule nu prea am găsi. Io zic că ne-am aşterne pe iarbă. Păi nu e bine, că uite cum o punem de două amenzi...

Ce ziceţi? Nu mai bine am legaliza iarba? Staţi, măi, nu aia din primul paragraf. Astalaltă, turtită de popourile bucureştenilor.

Alo, domnu primar sau doctor, haideţi domnule să punem în loc de iarbă pietriş ascuţit, fracţie mare ca să înţepe binişor. Sau o înşiruire de-aia de mega proporţii de gărduţe de-alea de le pun administratorii în faţa blocurilor de nu te poţi aşterne pe ele sub nici un chip fără să-ţi găureşti nădragii... Sau şi mai bine, să facem şosele în locul spaţiilor verzi. Cine dracu a mai pomenit să stai în cur pe mijlocul benzilor de circulaţie?