Odă găştii de mătuşi

Uite care e treaba. Mie îmi place să rîd. Tare. Iar la poantele mele rîd de mă prăpădesc. Şi, dacă m-am nimerit şi printre prieteni cu care am împărţit nu o dată o pîine, un pufuleţ, o brînză-mpuţită prăjită sau o bere, e cu atît mai bine. Pot să zic prostii cu ghiotura fără să-şi schimbe nimeni părerea despre mine. Nu mai departe de aseară, lîngă liota de mătuşi şi tineri domni care numărau post factum sticlele de vin, m-am hăhăit într-un mare fel. "Hă-hă-hă-ul" prezidenţial, vă spun, nici nu se poate înscrie în concurs. Dar să ştiţi că noi, mătuşile, sîntem ale naibilui tare. S-au spus tot felul de răutăcisme, care, culmea, au distrat pe toată lumea. E mişto să poţi lua în tărbacă pe toţi cei aflaţi la masă fără să iasă la sfîrşit şişurile din teacă, săbiile ninja de sub masă şi înjurăturile de mumă.

Ce voiam io să zic, că n-am reuşit, e că, dacă nu aveţi liota de mătuşi şi tineri domni scufundaţi în discuţii grele şi masculine cu care să vă hăhăiţi prosteşte, e momentul să începeţi să vă căutaţi propria gaşcă. De ce să îmbogăţim aiurea psihologii care nici măcar nu pot să rîdă în hohote cînd le spunem chestiile alea de ne gîdilă pe neuroni?

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 3

Taximetristul era într-o dispoziţie de zile mari. Fluiera şi fredona. Dăduse spre maxim staţia, apoi şi radioul, din nou staţia. Hărmălaia porni în viteză pe străzile luminate. Laaa donna è mobile… qual piuma al veeeento muuuta d'acceeeeento — e di pensieeeero. Vai de mine, e cult. Un taximetrist cult. Şi afon. Anton se aşezase în faţă. Regreta, măcar în spate l-ar fi deranjat mai puţin ariile şoferului. Costel Busuioc a produs totuşi o minune. S-a insinuat printre manele şi pe alocuri chiar le-a înlocuit. Nu mai aşteptă restul. Şpaga lui, să scape dracu din fierătania asta asurzitoare. Îl lăsară pe taximetrist şi mai vesel, numărîndu-şi hîrtiile.
- Urci?
Olga ezitase înainte să caşte gura. Anton îşi mai aprinse o ţigară şi îşi ridică gulerul de la haină.
- Ai ceva de băut?
- Nişte vin. Nu e cine ştie ce, dar…
- Ai fi putut să mă inviţi sus la o cafea, strigă Anton dînd-o pe glumă.
Avea urechile înfundate. Reluă cu o voce mai controlată:
- Ca-n filmele americane… Ce dracu de cafea or bea ăia noaptea…
- Decaf. N-am cafea.
În lift, Anton se gîndi că e o tîmpenie să ţi-o tragi pe muzică. De fapt, cu cît e mai senzaţional ce asculţi, cu atît şansele să faci sex sînt mai mici. La donna … è mobile… nu reuşea să mai scape de refrenul ăsta care îi rămăsese înfipt între lobi. Nu poţi, cum ar veni să ai două orgasme în acelaşi timp. Unul de-un fel, altul de alt fel. Exclus. Başca ritmul. Luciano Pavarotti, Placido Domingo... Să fie-al dracu, uita mereu cum îl cheamă pe al treilea. Ce voce genială, ce faţă de marţian. Cum dracu îl chema?
- Vinul e în frigider. Jos, în uşă, zise Olga aruncîndu-şi geanta pe măsuţa din hol. Mă întorc imediat. Pune nişte muzică. Sidiurile sînt lîngă televizor.
Jose Carreras! Doamne, ce uşurare.