Odă găştii de mătuşi

Uite care e treaba. Mie îmi place să rîd. Tare. Iar la poantele mele rîd de mă prăpădesc. Şi, dacă m-am nimerit şi printre prieteni cu care am împărţit nu o dată o pîine, un pufuleţ, o brînză-mpuţită prăjită sau o bere, e cu atît mai bine. Pot să zic prostii cu ghiotura fără să-şi schimbe nimeni părerea despre mine. Nu mai departe de aseară, lîngă liota de mătuşi şi tineri domni care numărau post factum sticlele de vin, m-am hăhăit într-un mare fel. "Hă-hă-hă-ul" prezidenţial, vă spun, nici nu se poate înscrie în concurs. Dar să ştiţi că noi, mătuşile, sîntem ale naibilui tare. S-au spus tot felul de răutăcisme, care, culmea, au distrat pe toată lumea. E mişto să poţi lua în tărbacă pe toţi cei aflaţi la masă fără să iasă la sfîrşit şişurile din teacă, săbiile ninja de sub masă şi înjurăturile de mumă.

Ce voiam io să zic, că n-am reuşit, e că, dacă nu aveţi liota de mătuşi şi tineri domni scufundaţi în discuţii grele şi masculine cu care să vă hăhăiţi prosteşte, e momentul să începeţi să vă căutaţi propria gaşcă. De ce să îmbogăţim aiurea psihologii care nici măcar nu pot să rîdă în hohote cînd le spunem chestiile alea de ne gîdilă pe neuroni?

Psihologului, cu drag - scrisoarea 6

Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, pare-se că nu…

Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănţuită peste marginile firii mele.
Am legat prietenii “pe viaţă”, unele s-au dovedit dincolo chiar şi de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte…
Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mişcă integrîndu-ne mai adînc, dar şi mai frînt, mai incoerent, în viaţă.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 5

Astăzi ţine-te bine, micul meu spiriduş de porţelan, pentru că sînt pusă pe sofisme şi tembelisme. Şi, dacă nu îmi dai peste labe în imp util, devin şi melodramatică. Mai ales pentru că îmi trece prin minte soiul acela dubios de întrebări complicate, probleme existenţiale de care secolul nou nu se mai împiedică de mult; pentru că mi-am propus să fiu pe deplin sinceră, fără să încerc să trec mai deşteaptă, mai sensibilă sau mai profundă, cum sînt adesea tentată să o fac pentru a cîştiga de partea mea o lume ce-mi pare ostilă. Păzea, încă o dată, pentru că astăzi îmi voi lua inima în dinţi să (îţi) pun una din întrebările care deja au devenit desuete şi oricum patetice (ce mai introducere!); îmi pot clădi eu cu mîinile mele destinul? Măcar pe ici pe colo pot pune şi eu o cărămidă? (vezi, sînt dispusă să mă tîrguiesc) Sau altcineva, altceva mă clădeşte pe mine între ziduri?
Mă aud uneori din afară rîzînd ori plîngînd, neînţelegînd şi nevoind să ştiu dacă e numai un joc, iar zidurile sînt imaginare. Dar nu am curajul să mă mişc. Riscul de a descoperi că zidurile sînt reale mă paralizează din start, aşa că prefer să rămîn împietrită, cu unica speranţă, ca o palpitaţie, că nu este decît un vis, iar zidurile sînt nişte cărţi uşoare de joc.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 4

Să rămîi atîrnat într-un unic timp. ACUM
În vis, de fiecare dată, îi sărut căuşul palmei. Întotdeauna căuşul. Molatic. Culcuşul gîndurilor mele.
Şi nimic altceva în afara acestui acum, al acestui moment-prezent-etern care nu se lasă prins niciodată…
Un acum care să îţi inunde tîmplele. Pe care să îl trăieşti firesc, fără căutări pentru un timp viitor ce se clădeşte ca un puzzle dintr-un timp trecut. Să respiri o continuă notă amplă, piano, ca pe o uitare de sine, o binecuvîntată lipsă a ta. Ca şi cum nici nu ţi-ai fi aparţinut vreodată.
Un unic timp: PREZENT.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 2

M-am întors în pat la nici un sfert de oră după ce m-am trezit. Mi-e trupul atît de obosit, dureros. Se desface în aşchii care îmi scrijelesc în globii oculari impresii. Şi gîndurile, care vin, se duc... Apar şi dispar. Lumea mea haotică, nici o lege, nici un sistem. Cucu bau. Uite-le din nou. Nici nu au fost ale mele, au devenit cu timpul, din obişnuinţă. Iar eu le iau de la capăt şi le rumeg, în speranţa (disperarea e cea care ne mînă de fapt, nu speranţa, cum ne păcălim) că voi înţelege ceva, puţin, o fărîmă…
Plătesc cu vîrf şi-ndesat orice clipă de certitudine. Fiecare astfel de clipă vine să răscolească în mine pedepsindu-mi trufia de a fi crezut că pot înţelege.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 1

După cum începusem să-ţi scriu ultima oară cînd m-a întrerupt H. să mă încredinţeze încă o dată că mă iubeşte (ceea ce, fie vorba între noi, m-a flatat, făcîndu-mă fericită pentru aproape o zi), prietenia sau orice alt sentiment înrudit cu ea este, pînă la urmă, un soi de a alerga după tine însuţi. Mie, cel puţin, îmi pare că încep să văd în celălalt cîte ceva din mine însămi şi atunci aş putea începe să îl iubesc. Ori măcar, ca prim pas, îmi trezeşte curiozitatea. În fond, pînă şi Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. O să îmi spui că, în condiţiile astea, nu pe celălalt îl iubeşti (ci tot pe tine) şi nu o să te contrazic. Conflictele, fie ele ideatice, mă lasă rece. Întrebarea mea este cum pot iubi pe un altul, cîtă vreme nici pe mine nu ştiu să mă iubesc. Ori, măcar, să mă tolerez.

Melania şi iubirile ei bicefale – partea 3

Melania era disperată. Viaţa ei o luase complet razna şi nici măcar nu putea avea certitudinea că data viitoare nu o să încerce să se arunce de pe bloc ori să înghită un pumn de diazepam. Motivele? Nu, Melania nu înţelegea în ruptul capului ce o apucase. Dar, pentru că, din pricini de regulă de ordin estetic, vieţile de sex feminin nu au obiceiul de a alege variante violente de sinucidere, Melania putea măcar să stea liniştită că nu o va găsi într-o seară cu un cuţit de bucătărie împlîntat în inimă sau cu un glonte înfipt în cap.
Începu să se descotorosească de obiectele ei cele mai de preţ strînse de-a lungul unei vieţi, că ea ce să mai facă cu ele dacă tot se sinucide, ceea ce nu o împiedicase să ascundă totuşi, ca măsură extraordinară, obiectele contondente de prin casă într-o ladă bine pitită în debara.
Totul culminase cu şiragul de scoici, dragul de el, pe care i-l cadorisi, ca un gest de supremă împăcare cu moartea, barmanului Florin. Şiragul ei de scoici, împletit de Viorel, tipul ăla mişto din Vama Veche, care purta mereu la el un zîmbet săgalnic şi o piele bronzată ca de drac şi care, în timp ce rîdea că al naibii romantism cu obiceiurile lui milenare se impune şi că, vezi bine, ea nu se lasă cu una cu două, deşi, dă-o-n colo de treabă, stau amîndoi despuiaţi, cum şade bine unor nudişti, de convingere nudişti, înnoda scoică după scoică pe o sfoară văduvită de covrigi.
După cîteva tentative de a se gaza, Melania se hotărî să-şi ia viaţa în mîini şi s-o ducă la psiholog.
Psihologul Bogdan Urmuzescu o preluă fără fasoane la el în birou, o întinse pe canapea, o luă cu binişorul şi o suci pe toate părţile, o ascultă cap coadă, o puse să reia nişte pasaje, ţîţîi ţuguiat din buze la povestea despre relaţia pe care Melania o avusese cu tatăl ei şi notă mărunt ceva, numai el ştia ce, într-un carneţel, o întrebă franc despre viaţa sexuală şi, după două săptămîni, decise că viaţa Melaniei avea probleme serioase. Ca urmare, îi mări preţul pe şedinţă.
Melania ar fi dat însă oricît să-şi salveze viaţa, deşi devenise, din motive încă neclare, de-a dreptul nesuferită. Ce mai contau nişte bani în plus, cînd, să recunoaştem cinstit, psihologul Bogdan Urmuzescu era un bărbat aşa de bine, chiar dacă cravata aia a lui înţepenită în mărul lui Adam îi dădea un aer de director de bancă? Era un interlocutor cald şi moale la vorbă şi, ce mai tura-vura, îi amintea de prima ei mare iubire.
Şi-apoi, să-şi ia viaţa avea toată viaţa la dispoziţie. Încerca şi ea să se agaţe de ce îi mai rămăsese, mai ales că poeţii, ca toţi bărbaţii din viaţa ei, o părăsiseră deîndată ce constataseră schimbările petrecute, lăsînd-o într-o baltă sărată de lacrimi. Un nou motiv pentru domnul Dumistrescu, de la parter, să-şi smulgă părul din cap şi să umble de bazbuzuc prin tribunale. Melania, într-un exces de zel şi de înduioşare post-operatorie, îi vîrî pe sub uşă numărul de telefon de la cabinetul psihologului Bogdan Urmuzescu. Însă aspectul din ce în ce mai lucios al căpăţînii domului Dumitrescu dovedea în mod categoric că acesta nu dă doi bani pe bunele ei intenţii, încăpăţînîndu-se să prefere cabinetul avocatului.