M-am întors în pat la nici un sfert de oră după ce m-am trezit. Mi-e trupul atît de obosit, dureros. Se desface în aşchii care îmi scrijelesc în globii oculari impresii. Şi gîndurile, care vin, se duc... Apar şi dispar. Lumea mea haotică, nici o lege, nici un sistem. Cucu bau. Uite-le din nou. Nici nu au fost ale mele, au devenit cu timpul, din obişnuinţă. Iar eu le iau de la capăt şi le rumeg, în speranţa (disperarea e cea care ne mînă de fapt, nu speranţa, cum ne păcălim) că voi înţelege ceva, puţin, o fărîmă…
Plătesc cu vîrf şi-ndesat orice clipă de certitudine. Fiecare astfel de clipă vine să răscolească în mine pedepsindu-mi trufia de a fi crezut că pot înţelege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu