Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - partea 1

Tanti Vetuţa era în bloc de cum puseseră muncitorii puşcăriaşi ultimul strat de smoală pe acoperiş. De-aia tanti Vetuţa ştia sigur cine intră, la cine se duce, ora exactă cînd a păşit în bloc, cînd a ieşit, ce număr purta la pantofi.
Un ierbar de întîmplări nefolositoare.
Pe băncuţă, croşetînd căciuliţe cu moţ şi şnururi de legat sub bărbiţă, dădea informaţii despre veniturile fiecărui vecin, profesie, cîţi copii, divorţuri sau nu, tot tacîmul, cu un aer informat. Adică, vezi bine, dacă nu ştia ea, tanti Vetuţa, cine mama mă-sii să ştie!
Pe urmă înşira pe o pătură în carouri negru cu roşu căciuliţele şi le vindea mamelor care treceau în drum către părculeţ cu plozii.
După ce îi murise bărbatul de ciroză, că le bea al dracu’, sugativă nu alta, cum să nu crape de ciroză?, tanti Vetuţa luase calea bisericii. Ferească Dumnezeu, maică, că Ăl de Sus cînd bate, nu bate cu băţul. Ai văzut ăla de la şase? A bătut-o pe nevastă-sa atîţia ani, de umbla coana Mioara numai cu basma trasă pe ochi. L-a lovit o basculantă pe şantier şi ăla a fost. Direct în patru scînduri. Să mai zici că nu-i dreptate pe lume!
Babele dădeau afirmativ din căpăţînile lor roz, proaspăt vopsite de tanti Nuţi, coafeza cartierului.
- Hai că şi tu, Vetuţă, tare le mai umfli, ce-are basculanta cu omorul de-l dădea nea Vasile nevesti-sii…
Tanti Vetuţa pufnea.
- Ştiţi voi…
- Auzi, fa, dar aia, cum îi zice, de la opt, de a divorţat acu’ doi, doi?, doi sau trei ani, aia ce face? Ea ce e?
- Uuu, - zicea tanti Vetuţa, adică, mult sînteţi proaste – aia e stomatoloagă! Păi tu ştii ce casă şi-a făcut? Numa parchet de colo pînă colo. Să vezi mobilă de bucătărie! De la Neosel sau cum draci îi zice. Şi-i vine femeie la curăţenie. A dracu’, că singură o fi greu să dea cu cîrpa.
Babele iar dădeau din scăfîrliie roz.
- Apăi, de, dacă e cocoană…
Andrelele începeau iar să troncăne egal, în ritm mărunt.
- Da, tu Caterino, nu vrei o căciulă pentru nepoc-tu Georgică? Ete ce frumoasă mi-a ieşit asta! Albastră cu alb. De mariner.
- Da, lasă-mă, Vetuţă, în pace. Că îi ia mă-sa la haine de pute casa de ele. Căciulă îmi lipsea!
Tanti Vetuţa oftă.
- Nu vrei, nu-ţi dau. Eteeee…
- Hai, Vetuţă, nu te supăra acu’… Las că-ţi iau io una pînă la urmă.
- Iei pe dracu, bombăni Vetuţa ca pentru ea.
Se însera. Din ferestrele blocului vecin, soarele ţîşnea ca un foc vertical. Babele încetară cu trocănitul. Strînseră pulovăraşele abia începute, căciuliţele şi ghemurile şi se porniră oftînd reumatic spre lift.
- Eh, zise una mai în putere fără a se adresa cuiva, lasă că-i şi mîine o zi…
- Făi, Vetuţă, se repezi Caterina, să nu uiţi mîine, să-mi dai şablonul ăla de cruce.
- Uit io! Tu uiţi, că te-ai ramolit. Vai de sufletul tău de păcătoasă.
Liota se stinse. De dincolo de gardul părculeţului, un leagăn scîrţîia sub vînt.

Veni noaptea. Prin luminator se mai auzi o vreme zdrăngănit de cratiţe, apoi luminile apuseră prin geamuri. Pe hol, pe la miezul nopţii, se auzi o vreme tropăit, apoi blocul sucombă sub cerul întunecat, de primăvară timpurie.
Dimineaţă, liota de mămăici cu scăfîrlii roz se încolonă pentru tura matinală de piaţă.
- Da’ cu Vetuţa ce-i? Că ea e prima mai mereu!
- Las’ că apare ea. Mai stăm acilea şi plecăm noi…
Babele se înşirară pe gărduţ ca vrăbiile.
- Hai, Veto – se enervă una vorbind cu asfaltul – ce draci oi fi făcînd de nu mai vii?
- Fa, să ştii că nu-i a bună. Asta nu lipseşte. Şi mai trebuia să-mi aducă şi şablonul de cruce pentru colivă… Nu l-o fi găsind?, zise Caterina lăsînd sacoşa de cîrpă jos.
- Cine, fa, Veta să nu găsească? Păi la aia lingi de pe jos, nu alta, aşa-i de curat la ea. Auzi, să nu găsească Veta!
- Păi şi-atunci? – se descumpăni Ecaterina.
- Şi-atunci, şi-atunci. Dracu’ s-o pieptene. Hai pîn’ la ea. Să nu fi păţit proasta ceva…, că ieri se cam plîngea de-un şold.
- Las’ că de re’omatism n-a murit nimenea! Ce? Pă mine nu mă doare? Mă doare şi nu mă mai plîng atîta! Mai dă-o… Doamne iartă-mă…
Babele îşi făcură cîte-un set de cruci.
- Hai, mergem să vedem ce-i?