Amintiri din casa scării – partea 4

Toate acestea nu îi dădeau însă de gîndit lui Plescăială, zis uneori şi Plictiseală. Ba chiar îl lăsau rece, cu atît mai mult cu cît el pretindea că nici habar nu are de aceste probleme cu care colocatarii lui se confruntau. Lui, de altfel, nu îi păsa cine ştie ce nici măcar că blocul 48A este 48A şi nu 49B, să zicem, că are două scări ori că la parter nu sînt balcoane. Importante pentru el erau casa scări şi, rareori, spălătoria. Aici îşi încropise el un soi de cămin, de spaţiu locuibil, de care era cel mai adesea mulţumit. “Adesea” se referea la momentele în care Plescăială reuşea să nu-şi amintească de confortul unui duş, ori măcar al unui closet, de moliciunea unei canapele ori de bucuria abstractă de a-ţi întinde picioarele pe o pernuţă în faţa unui televizor.
Obiectele care îl înconjurau erau cu siguranţă mult mai puţine, de preferat de dimensiuni mici, cît să încapă în buzunare. Dacă, de exemplu, pentru orice altcineva a avea o masă era un lucru de la sine înţeles, pentru Plescăială nu ar fi fost decît un balast, un obiect sinistru, greu de cărat şi inutil. Acum, esenţiale rămăseseră numai hainele de pe el şi ziarele. Nu că ar fi fost vreun cititor înverşunat de presă, dar podeaua era rece chiar şi în miezul verii şi, în plus, îi marcau teritoriul alocat pentru somn.
Cu timpul, pe nebănuite, Plescăială căpătase un soi de superstiţie. Mai exact, dacă, bunăoară, se trezea dimineaţa cu capul pe Ziarul Economic, înseamnă că va găsi pe jos, în plimbările lui, măcar o monedă de cinci sute, tot astfel, Jurnalul Nţional se lega în mod cert de o zi în care nu avea să se întîmple nimic special, lucru care în nici un caz nu îl deranja. Dimpotrivă, Evenimentul Zilei era o adevărată pacoste prevestitoare de ce poate fi mai rău. Caţavencu, de pildă, fără să fie un semn al unei prea mari nenorociri, odată lipit de obraz, îi lăsa nişte dungi negre de tuş, ceea ce era totuna cu mersul pînă la lacul Herăstrău. Iar, dacă ghinionul făcea vreo combinaţie între paginile acestuia şi cele ale ziarului Libertatea, asta nu putea să însemne decît că poliţiştii l-ar fi dat afară din parc înainte de a reuşi să se strecoare pînă la apă.
Astfel că în fiecare dimineaţă Plescăială cerceta cu un tremur de natură oarecum mistică topografia spaţiului în funcţie de poziţionarea propriului corp, după care se pregătea sufleteşte pentru o nouă zi.