Păţaniile autorului - partea 1

Trăise cum ştiuse. Şi ştiuse ce trăise. Ceea ce nu îl ajutase neapărat, ba deloc, să se împace cu viaţa de om activ al societăţii. Şi iată că ajunsese, ca orice autor de romane care nu a reuşit să scrie decît nuvele, povestiri scurte sau cîte un articol plătit la vreun ziar, să îi miroasă degetele a tutun ieftin şi să îşi facă ouă ochiuri ale căror gălbenuşuri, cînd nu se înşirau în tigaie, i se lipeau în barbă, să nu doarmă nopţile şi să bea toamna un vin greu în bucătăriile amicilor pînă dimineaţa, cînd se suia în primul tramvai care pleca de la depou. Simţea de data aceasta că venise vremea să creadă cu tărie că poate în sfîrşit să bată la poarta marilor speranţe. Societatea nu e nevoie să îl placă, îşi mai spuse încrezător, ci să îl citească.
În fond, amînase de atîtea ori, încît acum i se părea că e aproape imposibil să pună pe hîrtie ceea ce gîndise în sute de rînduri. Se aşeză comod în şezlong, îşi aprinse pipa şi se scărpină în barba rară.
Îşi ascuţi două creioane. Şi simţurile. Îşi aruncă privirea pe fereastra care dădea într-o curte interioară, spre disperarea inspiraţiei care se ofilea de fiecare dată cînd autorul uita că nu are ce să vadă acolo, şi căzu pe gînduri. Atît de tare, încît îşi simţi noada înfuriindu-se de durere.
Aici autorului i s-a întîmplat un lucru nefiresc. Nu nefiresc la modul absolut, fireşte, căci pentru asta ar trebui mai întîi de toate să stabilim şi să cădem de acord asupra a ceea ce este acela nefiresc. Neconform cu firea? Cu ceea ce este normal sau natural? Ori pur şi simplu, împotriva firii? Or, se ştie, ceea ce poate fi nefiresc pentru unul, este absolut natural pentru altul, şi invers.
Aşadar, ceea ce se întîmpla era nefiresc pentru autor, deşi nu neobişnuit.
Din fire schizofrenic, şi aici trebuie să subliniem, din fire, căci nu era ceva patologic, lăsase loc unor discuţii aprinse şi deloc la locul lor între cele două jumătăţi ale eu-lui lui, jumătăţi care se împărţiseră pînă la urmă în mod echitabil între partea stîngă şi cea dreaptă a corpului autorului. Se ajunsese pînă acolo, încît partea stîngă bătea furioasă cu piciorul în podea şi, în cîrdăşie cu ochiul stîng, încerca să îşi impună punctul de vedere în faţa părţii drepte. Aceasta nu apucase nici măcar să scoată o vorbă şi icnea scurt dînd să se apere. De altfel, partea stîngă, prin natura ei, era nu numai îndărătnică şi încăpăţînată, dar şi evident mai stîngace decît partea dreaptă. Astfel, măcinată de complexe, făcea întotdeauna atmosferă şi crea discuţii inutile ori de cîte ori i se ivea cea mai mică ocazie. De bună seamă, asta se întîmpla atunci cînd autorul devenea absent ori dus pe gînduri.
Autorul băgă în sfîrşit de seamă că cele două jumătăţi se hărţuiau (ba chiar ajunseseră să se pocnească şi să se înghiontească şi chiar să se înjure birjăreşte) şi îşi plesni palmele cuprins de nerăbdare.
- Dragii mei, cititori – începu el sfătos –, m-am gîndit să vă ofer un roman în care nu se petrece nimic.
Autorul mai avea cîteodată ieşiri nelalocul lor, însă, de data asta, cititorii nu părură prea fericiţi de perspectiva oferită şi începură să se legene de pe un picior pe altul şi să strige la el. Unul chiar îl îmbrînci aşa de tare, încît autorul căzu cu picioarele în sus pe spate şi dădu destul de tare cu capul de podea.
Pentru că în cădere deschisese braţele, mai rămase cu ele răşchirate cîteva minute uimit el însuşi de cele ce se petreceau.
- Cum, nu vrea nimeni un roman în care să nu se întîmple nimic?, se miră el destul de inoportun în timp ce îşi ferea capul ca să nu primească vreo roşie ori vreun cartof în faţă, înainte de a apuca să îşi spună punctul de vedere. Punct care, i se părea lui, odată expus, ar fi fost acceptat nu numai cu uşurinţă, ba chiar cu uşurare de către cititori.
Autorul era sincer dezamăgit. Dar, pentru că o viaţă întreagă se lăsase păgubaş de cîte ori se lovise de vreo chestiune nu tocmai pe placul lui, se avîntă mai departe cu gîndul limpede conturat că de data aceasta nu mai era cale de întoarcere. Reveni ceva mai răguşit, dar hotărît să nu abandoneze lupta.