Amintiri din casa scării – partea 2

Acţiune deloc pe înţelesul unora care au avut norocul de a locui pe B-dul Dacia, de pildă.
Primarul de atunci, un insensibil evident plictisit de veşnicul alb-gălbui al foilor pe care le semna sau nu zilnic, i-a ascultat exact cît să nu îi dea afară înainte de a apuca să spună ceva. După ce primele rotocoale de abur subţire s-au împrăştiat în biroul neîncălzit al domnului primar, acesta a zîmbit cum numai portarii mai ştiu, adică aşa, superior şi profesoral, şi le-a explicat de la obraz că, dacă, să zicem, aleea domniilor lor s-ar fi numit măcar Alexandru Ioan Cuza, dacă nu de-a dreptul Sălăjan ori, şi mai rău, 23 August, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De bună seamă, el însuţi s-ar fi sesizat şi i-ar fi înştiinţat pe locatarii blocurilor 48A pînă la 57B, adică pe toţi cei de pe aleea Muzelor, că, de mîine poşta i-ar înregistra sub o nouă adresă.
Aici primarul căzuse niţel pe gînduri, dar nu foarte adînc, pentru că îndoielile îi creau o stare de disconfort, care ducea din motive de nepriceput, dar de neevitat, la scandal cu nevastă-sa seara, la bătutul apei în piuă şi a mezinului preşcolar Vasile, şi revenise în forţă cu un exemplu de nume, care pe locatari îi cam năucise, dar, pînă la urmă, le alinase niţel suferinţa. Aleea Revoluţiei, desigur, ar fi fost o bună denumire, poate chiar mai bună decît orice îşi putuseră imagina locuitorii de pe aleea Muzelor. Doar că, aşa minunat cum se dovedise, rămînea un vis ce nu avea de gînd să se împlinească în ruptul capului.
Fuseseră cîteva voci care susţinuseră că în ruptul capului primarului ar fi putut găsi în ultimă înstanţă o soluţie. Numai că, aşa cum pe lume se nasc antipatii fără voie, ce nu ţin de cauză şi efect şi nici de vreo altă natură logică, tot aşa şi simpatiile urmează o traiectorie bizară, dar la fel de spontană. În domnişoara educatoare, cum se obişnuiseră colocatarii ei să o numească, o coardă sensibilă vibrase chiar acolo, în biroul domnului primar. Să fi fost sclipirea aceea din ochii lui albaşrti, dintele aproape lipsă din zîmbetul lui ori poate pur şi simplu cravata sare şi piper ce-i stătea strîmb sub gulerul cămăşii dîndu-i un aer neajutorat… Cert este că, pe negîndite, coarda sensibilă a domnişoarei educatoare se suprapusese instantaneu peste cele vocale. Ceea ce dusese, în mod inexplicabil de raţional, la un discurs în favoarea capului domnului primar al sectorului 5.
Mai tîrziu, rămas singur în biroul neîncălzit, acesta avea să îşi revizuiască atitudinea faţă de sexul opus lui şi să mulţumească, dacă nu cerului, atunci măcar capacităţii femeii de a reacţiona ilogic, dar, dovedit lucru, eficient.
După o lungă deliberare în capul scărilor, locatarii blocului 48A se sfătuiră să cumpere o pînză pe care să scrie negru pe alb că ei nu sînt de acord cu hotărîrea abuzivă a primăriei.
În două zile, pe faţada blocului stătea întinsă o bucată înădită de material cu ţesătură deasă, pe care fizicianul de la doi scrisese, căci lui îi revenise onoarea, cu litere de-o şchioapă: Nu sîntem de acord!
Şi, chiar dacă în felul acesta, chestiunea nu era tocmai rezolvată, locatarii erau mîndri şi mulţumiţi de o aşa ispravă. Şi răzbunaţi.