Ocupat cu astfel de îndeletniciri, Plescăială, căruia i se mai zicea şi Plictiseală, nu îşi mai amintea de valul de indignare al locatarilor şi nici de jalba lor în proţap la Primărie, pe care el însuşi o semnase printre primii. E drept, la îndemnul lor şi la revederea lumii înconjurătoare în culori apocaliptice, după ce îşi revenise din pumnul ce-i fusese aplicat fix în vîrful nasului, ca ultim argument. Dar faptul că nu îşi mai amintea îi dădea oarecum dreptul să spună că nu ştie nimic despre o asemenea poveste. Pînă la urmă, memoria nu îi juca mai multe feste decît oricărui alt locuitor de pe aleea Muzelor, doar că priorităţile lui se dovedeau altele şi la o adică avea fiecare dreptul, acceptat, oarecum tacit, să uite ce îi poftea inima.
Din punctul lui de vedere, un atare eveniment nu avusese loc, astfel încît era sincer cînd spunea că nu ştie. De fapt, nici nu spunea, pentru că nimănui nu îi dăduse prin cap să îl întrebe. Aşadar, ceea ce nu îşi mai amintea era îndreptăţit să considere că nu ştie. Probabil că la momentul la care semnase cererea ştiuse, altminteri situaţia ar fi fost cu mult mai complicată şi cu siguranţi ar fi purtat un nume medical. Pe scurt, să îl pici cu ceară, Plescăială, zis uneori şi Plictiseală, nu îşi aducea aminte nimic despre această chestiune. Din două una: ori sertarul în care fusese stocată informaţia se blocase ireversibil, ori informaţia în sine nu se mai afla în nici unul din cotloanele chiţibuşarei memorii. Cert este că lui Plescăială, căruia i se mai spunea şi Plictiseală, ceea ce începuse să îl cam enerveze, nici prin minte nu îi trecea să cugete ori, şi mai rău, să se îndoiască despre un lucru de a cărui existenţă nici habar nu avea. Ceea ce nu îl făcea să considere că el însuşi, deşi nu cugetă şi nici nu se îndoieşte, nu există.
În dimineaţa aceasta altele erau problemele lui. Adevărul era că se cam săturase de prosiile pe care le scriau ziarele. Dădu totuşi pagina şi citi mai departe. Problema copiilor instituţionalizaţi, un sondaj de opinie din care reieşea că 40% dintre români ar vrea să emigreze în State şi încă vreo 24% care deja şi-au depus actele să emigreze în Canada şi Germania, puşcăriaşi care învaţă să se reintegreze în societate făcînd curat prin suburbiile Bucureştiului (o zi de muncă se socoteşte ca o zi şi-un sfert petrecută după gratii), o elefantă care a născut în prizonierat, paişpe mineri, zişi şi ortaci, care, ferească Dumnezeu, au dat ortul popii într-un accident provocat de o aglomerare de gaze şi 33°C la umbră în zona Cîmpiei Române.
Ne ducem dracu, dar a la guerre comme a la guerre, gîndi Plescăială şi îşi descheie nasturii de la cămaşă, făcînd inconştient o trecere în revistă a frazeologismelor preluate în limba română direct în varianta lor franceză. Gestul dezveli, pe lîngă pieptul costeliv, asemănător celor al cîinilor comunitari suferinzi de boli de piele, încă patru expresii asupra cărora Plescăială nu insistă pentru simplul motiv că nu avea idee ce e acela un frazeologism.
Se scotoci prin buzunarele de la pantalonii prea groşi pentru canicula ce îl mînase încă de dimineaţă de pe stradă înapoi în casa scării blocului 48A şi scoase două chiştoace. Îl apucă delicat pe cel mai lung dintre ele şi-l privi cîteva secunde dus pe gînduri. Făcea asta de fiecare dată cînd avea norocul de a găsi un astfel de chiştoc bine păstrat. Ce să mai, era aproape intact. Îşi imagină că e o ţigară întreagă pe care abia ce a scos-o dintr-un pachet de pe care numai ce desfăcuse ţipla.
După cum fusese stinsă, era în mod cert abandonată de o mînă de femeie. Numai ele au mărinimia asta de a nu le storci în scumiere, de a nu le apăsa cu încăpăţînare făcînd capătul să se desfacă şi să fărîmiţeze ca o floare ce se ofileşte sau ca un cabanos ce sfîrîie în tigaie înfoindu-şi terminaţiile crestate.
Comparaţia cu cabanosul îi dădu un pumn în stomac, aşa că Plescăială, care deja nu mai suporta gîndul că uneori i se mai zice şi Plictiseală, reveni la imaginea cu floarea care se deschide.
Femeia, noţiune pe care începuse să o cam uite, avea darul de a apuca ţigara de filtru şi de a o presa foarte puţin în fundul scrumierelor, de aproape că particulele roşii nici nu se împrăştiau, darămite să se stingă. Dacă era suficient de rapid, salva chiştocul dintre celelalte, gata scofîlcite sau arse pînă la filtru, imediat ce respectiva duduie o abandona.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu