Un intermezzo la Psihologului cu drag, la care nu am renunţat, ci doar niţel întrerupt.
Trenul scrîşni. Lăsă în urmă peronul ud şi zeci de mîini. Ultime priviri, zîmbete, finaluri şi promisiuni. Constantin Leahu, profesor universitar de latină, îşi privi colegii de compartiment.
O mămăiţă, la vreo şaptezeci de ani, cu un nas acvilin şi o pereche de ochelari fără rame. O subţirică-ea şi-un negricios-el, tinerei şi tăcuţi, priponiţi unul lîngă umărul celuilalt, ţinîndu-se de mînă.
Lîngă el, în dreapta, un tip înalt, cu barbă, mirosind puternic a săpun. Che Guevara întreg. Asemănarea i se păru atât de izbitoare că îi veni greu să nu caşte ochii ca să-l studieze cu maximă mojicie, aşa, cum îşi privea studenţii cînd dădeau cu mucii în fasole la cîte o declinare. Săltîndu-şi ochelarii niţel cu mîna dreaptă, din cap până în picioare. Jena însă îi frînse de data asta gestul la mijloc.
Se rezemă comod, despături ziarul cît să nu invadeze teritoriile laterale, dar suficient ca să se ascundă bine în spatele lui. De-ar trece timpul ăsta mai uşor.
Titlurile roşii şi negre, cu literă obraznică, săreau din tipar. Pozele ţipătoare, nude şi de prost gust te loveau direct în plex, îţi apucau neuoronii de terminaţiile nervoase şi ţi-i trînteau la pămînt. Totul într-o harababură infectă, ţîţe, copii mutilaţi de foc, declaraţii ale unor politicieni cu creierul tras la rindea...
Închise ziarul. Ce lume e asta să evadezi în ea? Realitatea, oricît de nasoală, e mai digerabilă.
- Cafea, cafea.... Mai doreşte cineva?
Pe hol trecu un băieţel de vreo zece ani cu o tavă pe care purta cîteva păhărele de plastic cu un lichid semiincolor. Îşi trăgea mucii cu zgomot, căci nu îşi putea desprinde nici o mînă de sub tăviţă. Trecu de compartiment şi-l auzi cum deschide următoarea uşă.
Apoi linişte. Tinerii se cuibăriseră unul într-altul şi rămăseseră cu ochii ficşi, privind în gol. Che Guevara aţipise într-o rînă, iar mămăiţa îşi făcea de lucru cu un rebus.
Se uită la ceas. Trecuse o oră fără şase minute. Peisajul nu se schimbase. Totul curgea lin, în dangătele trenului. Încă cinci ore se lăţeau înainte, galbene de asfinţitul care înviorase niţel încăperea vagonului.
- Vă deranjează dacă aprindem lumina în compartiment? – sparse mămăiţa tăcerea cu un glas firav.
Nu îi răspunse nimeni, aşa că mămăiţa consideră tăcerea cum pofti şi aprinse lumina.
Tinerii părură dintr-o dată ca de ceară. Albi, nemişcaţi. Cu o paloare inexplicabilă pe chip.
Îi trecu prin minte ceva neplăcut, dar refuză gîndul. Deschise din nou ziarul. La zodia lui scria că va avea parte de unele evenimente neplăcute, dar, pe care, cu niţică stăpânire de sine, le va trece cu bine. Şi din nou gîndul acela care răsărise... Ridică ochii peste ramele ochelarilor şi privi cum cei doi tineri rămăseseră suspendaţi într-o realitate îndepărtată, de neatins. Cum să fie morţi? Ar fi posibil aşa ceva? Ar fi... Poate să o întrebe pe mămăiţă... Să-şi dea şi ea cu părerea. Dar simţi în gîtlej un hîrîit care s-ar fi transformat cu greu într-o voce firească. Şi-apoi cum să întrebe? Nu vă supăraţi, nu cumva tinerii de lîngă dumneavoastră au dat ortul popii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu