Era pe cînd nu se zărea, azi o vedem şi muie

Cam aşa se fac ştirile la noi. Adică şi la noi, şi la ei. La toţi mogulii, dar la al nostru, că e mai cu moţ (şi oricum ce legătură are el cu felul în care se fac ştirile?), mai abitir. Meteorologii anunţă uite-aşa, cînd ţi-e canicula mai dragă, un pui de ploi torenţiale pe o limbă de pămînt românesc. Sar stropii pe tot ecranul mintenaş, editorii iau foc, producătorii urlă precum lupii la lună, în nici jumătate de minut televiziunea devine un loc de sfadă creativă din care iese, desigur, o ştire. Ştirea se referă, cum ziceam, la ploi. Se pune una bucată om, de preferat femeie, să cuvînte despre asemenea situaţiune. Corespondentul nostru de la Braşov, să zicem, preia legătura, frîiele problemei şi informaţiile din fiţuica emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi dă-i cu cuvîntatul. Şi uite aşa, sîmbătă pe la amiază, în timp ce tot românul iubitor de maiouri şi bere rece cască şi cască ochii pe la teve, are ocazia să vadă o fătucă pe jumătate din ecranul lui lecede, cu un microfon cochet prins între arătător şi opozabil, semn că s-a tras din maimuţă destul de bine, vorbind sub un soare de-i coace fondetenul despre cum mai plouă de rău şi de cu spume, fenomen care ete că nu se vede, dar credeţi-ne pe cuvînt, că doar d'aia e televiziunea televiziune, ca să nu conteze ce vezi la ea.

Sigur, nu că nu ar fi aşa cum au spus meteorologii. Doar nu chiar acu când ne-am trezit noi să spunem poporului, şi în nici un caz chiar acolo. O să fie şi ploaie, deocamdată e soare, dar nu la... să zicem, Braşov, ci la fo sută de kilometri mai încolo. Dar cum noi sîntem o ţară mică, ce mai contează o sută de kilometri mai la deal sau mai la vale.

Frumuseţea însă e încă şi mai mare. Pe jumătatea ailaltă de ecran pe care sigur că televizomanul nici nu o să o observe, pentru că acolo nu e nici o altă fătucă cochetă fondentenată şi rimelată, curg la propriu imagini cu o ploicică de vară pe nocturnă filmată probabil acum fo 5 ani din greşeală de vreun rătăcit care urmărea să prinză vreun becali ieşind cu oile la adăpat. Iată, aşadar, cum un lucru ce părea serios devine la noi, la Românica, mai epic decît ne doream, mai colorat decît ne imaginam şi mai inutil decît era nevoie.

Sînt duhovnic de staruri

Odată cu titlul am încheiat şi citatul dat de părintele invitat la Realitatea să explice de ce Mădălina Manole, fie-i ţărîna uşoară, nu are dreptul la slujbă religioasă de îngropăciune ca orice creştin. Sinuciderea, se ştie, e cel mai mare păcat în ochii divinităţii noastre, conform scriptelor.

Depresia însă e boală, spune ştiinţa. Boală aşa cum e şi cancerul. Şi SIDA. Şi mai ştiu eu ce alte boli care ucid. Depresia în sine însă nu te ucide vor spune dreptcredincioşii. Te duce înspre moarte pe alte căi. Dar tot aşa sunt oameni care aleg să nu se mai trateze de cancer şi să moară. Ce fel de slujbă are pregătită biserica pentru ei? Cum faci demarcaţia între lucruri atît de fine şi atît de nuanţate? Eu nu cred că există ceva scris de om care să poată delimita fiinţa în faţa divinităţii.

Spuneţi-i cum vreţi. Dumnezeu, Allah, Buddha, ştiinţă sau natură. Sîntem mai complecşi decît orice religie şi singurul scop al ei este să slujească omul nu în detrimentul omului.

Lipeli internaţionale între Natashe şi Johni

Din link în link am ajuns la un site al unei agenţii de matrimoniale. Lipelile par să fie între femei din Rusia, Ukraina, România şi bărbaţi din Marea Britanie, Olanda, America, Suedia etc. Aţi prins ideea. Adică femei de pe la noi cu bărbaţi de pe la ei.

Am rămas să citesc cîteva din poveştile de succes prezentate drept modele de reuşită şi m-am întrebat cum de se ajunge aici. Întrebarea e nu de ce ajung femeile şi bărbaţii să îşi caute perechea pe internet, pentru că răspunsul e relativ la îndemînă: trăim vremuri în care, ca să întîlneşti oameni noi, trebuie eventual să te calce troleibuzul. Întrebarea e cum de ajung să construiască un cuplu funcţional.

Cum codoaşele au pierit din nomeclatorul sătesc, iar oraşele pe cît sînt de aglomerate, pe atît de sînt de alienante, internetul pare o opţiune nu numai viabilă, dar chiar de dorit.

În primul rînd, cînd ajungi să apelezi la o agenţie matrimonială, într-o mare proporţie ai ajuns la concluzia că îţi trebuie un partener şi îţi asumi asta.

În al doilea rînd, oamenii comunică şi cîte un an pe mail, semeseuri, memeseuri, scaipuri şi alte alea pînă reuşesc să se întîlnească. Dacă trec acest test se cheamă că au trecut testul răbdării, consecvenţei şi între timp şi-au creionat destul de bine protretul interior al celuilalt. Mai rămîne, deci, să se placă şi cînd în fine se pot ptrivi faţă în faţă. Şansele să se placă sînt mari, pentru că deja s-a creat o legătură măcar de prietenie.

În al treilea rînd, femeile din partea asta de lume încă cred în sinea lor evoluată că un bărbat adevărat e un bărbat potent social şi financiar, care e în stare să întreţină o familie la nivel decent. "Decentul" pentru femeile de pe aici e mai puţin decît "decentul" celor de pe acolo.

Şi uite cum o chestie care părea o abordare superficial ajunge să fie o reţetă de succes pentru mai multe cupluri care s-au cunoscut într-un bar într-o seară.

Vijelios icscinciu trecea

Aproape opt seara. O ploicică rece, binevenită pe parbrizul încins de drum şi prăfuit. De praf. Un susur plăcut de roţi pe drumul nehîrtopat dinspre Buzău prin sate aşezate de-a dreapta şi de-a stânga asfaltului curgând molcom spre capitală. Un apus pîclos, fără culoare. Peisaj idilic, sfîrşit cu un ce mă-sa, nu mai merge acceleraţia... Nu mai reacţionează nimic. Uite o bretea să ne tragem pe ea. Noroc că nu eram în depăşire. Capota stă deschisă, domnul şef se uită. Se uită. Scoate joja. Ştiu că îi zice aşa, dar nu bag mîna în foc. Scoate un capac. Scoate fum pe nări. E clar. E naşpa. Şeful face miracole cînd e să facă. Dacă nu face, e de nerezolvat nici chiar cu miracolele. Nimic nu mai ţine. Salvarea vine peste o oră jumate. E un logan impunător, mîndria fabricii de la mioveni care porneşte cu scrîşnete şi icnituri cu tot cu icscinciu' nostru argintiu priponit cu-n cablu. La miezul nopţii, cînd pînă şi vrăjitoarele bune sînt negre, în timp ce adunam cu făraşul muştele de prin baie, gazate înainte să plec de-acasă, mi-am jurat să nu mai zic nimic de dacia renault. Sărumîna, conaşilor, super maşină făcurăţi, mulţumesc frumos!

Enlarge your pension

Uite un spam pe care mi-aş dori mai degrabă să îl primesc. De ce să ne mărim părţi din corp, mai ales noi astea de nici nu avem, care mai cer şi alea de mâncare, când am putea să cerem chestii de bun simţ acum, că guvernul taie şi spânzură şi nu găseşte soluţii. Ete una: enlarge our pensions cu 15%! Ar fi un spam care ar face înconjurul României în 24 de ore cel mult.

Megdonalds

Consumismul mi-a atins şi progenitura care, în timp ce îşi sorbea tacticos freshul de portocale şi chinuia pe ascuns motanul din dotarea cafenelei - o cafenea de-aceea, departe de ochii necunoscătorilor, pe o alee lungă, uşor şerpuită şi greu de localizat verbal - trasa linii curbe şi punctate pe un colţ de masă în agenda unei prietene dispuse să-şi abandoneze jumătate din filele lui 2010 în mîinile micului desenator.

Ce a ieşit vedeţi mai sus. Între timp pisica s-a ascuns sub masa adulţilor, freshul s-a lungit niţel pe podea, iar cariocile s-au repezit de-a rostogolul la scaldă în zeama de portocale ce se scurgea tacticos în picături mari şi grele.

Între timp, Ronald Megdonald a pierdut, fără să bănuiască, o luptă teribilă, pe care o dă de ani de zile: micul consumator de junk food i-a înlocuit fără drept de apel paharul de Cola cu unul de Pepsi.

Hainele împăratului

nimănui nu-i trecuse prin minte
să-mi încerce aceste noi oseminte
li se dusese lucirea
de-atîta joacă de-a nemurirea
cînd iar prin coşul casei cerul în cădere
mă învelea-ndărăt în lucruri efemere

Cea mai tristă naţiune

Polonia este azi o naţiune tristă. Lovită de tragedie cu grosolănia cu care numai tragediile ştiu să lovească. Dar nu pot să nu mă întreb: o naţiune care e capabilă să-şi plîngă conducătorul este mai lovită de soartă decît o naţiune care nici măcar nu îşi poate imagina cum e să ai un conducător pe care de la mic la mare să îl plîngi ca pe un părinte? Nu îmi daţi răspuns. Îl ştim cu toţii.

Păi da

atît. ăăă, de fapt, ar mai fi şi asta.

Dau şablon pe alt şablon

Am încercat să schimb ceva. Superficial, desigur, am dat o pensulă pe blog. A ieşit, ca şi în viaţă, ceva oarecum schimbat. Cu alte cuvinte nu am făcut decât să mă supun unui alt şablon. Am trecut acum la mine. Lucrez de o vreme, dar e clar: o să iasă fix acelaşi lucru, cel mai probabil.

În spatele tobelor. În imagini

 

Bum, bam, tî-cît-tîc, puf, jdoing

Din vorbă-n vorbă, aseară am ajuns la un curs de tobe africane. Da, de-alea de le ţii fie atîrnate de tine, fie între genunchi. Mi-era că nu nimeresc sala în care se petrecea acţiunea, undeva la etajul patru al teatrului Ţăndărică. Ei aş... Se auzea de la parter tărăboiul. Şansele să ratezi locul erau, practic, nule.

Urcam scările şi mi se părea că e mult zgomot pentru nimic. Mă gîndeam că am amînat cu două ore toate treburile de seară, care implică mîncare, spălat, raşchetat dinţii, linişte înainte de somn. Odată ce am pus mîna pe o tobiţă însă, a început distracţia. Terapie prin ritm, nu alta. E drept că mie de fapt îmi place să-mi folosesc vocea. Nu am visat niciodată să devin baterist într-o trupă rock şi legătura mea cea mai strînsă cu secţia ritmică a fost că am ascultat o vreme "Basul şi cu toba mre". Dar e cool. Şi e fără miză. Nu trebuie să îţi propui nimic. Nici să fii cel mai bun, nici să te gîndeşti prea mult la ce faci şi nici la ce o să îţi folosească.

Aşa că, e chiar mai cool decît să mergi la sală după ce pleci de la muncă în speranţa că te mai lasă durerile de şale şi mai dai două grame jos. În plus, nu transpiri. Şi e mai cool decît să te duci la psiholog, pentru că acolo trebuie să vorbeşti, or eu asta fac aproape toată ziua.

Aici doar ciuleşti urechile şi dai din mîini sperînd să nu fi chiar alăturea rău cu ritmul. Dacă ai niţică ureche muzicală, în esenţă, te prinzi destul de repede. Iar dacă nu te prinzi, nu îţi dă nimeni cu rigla la palmă. Între bucăţile repetate se comunică în limba cea mai la îndemînă: zîmbetul. Oamenii nu sînt încrîncenaţi, iar la final, ai ocazia să îţi repeţi engleza pentru că cei mai mulţi dintre cei de acolo nu sînt români. Poţi privi chipuri de la scandinavul perfect până la africanul perfect. Profesorii, ca să le zic aşa, sînt trei negri, nu mititei, ci normali şi extrem de buni la tropăit cu deştele, palmele, muchia mîinii pe tobe. E clar că nu ajungi ca ei decît dacă îţi schimbi sîngele, dar nici nu se aşteaptă nimeni de la tine să ajungi la virtuozitate. Faci cît ştii, tropăi din deşte cît poţi.

Ştefan a dat şi el din lăbuţe cum a putut, alături de un alt plod, de vreo opt ani, blond-blond, care îşi încerca şi el măsura. Adevărul este că pentru Ştefan mă gîndesc că e o lecţie foarte bună, nu atît de ritm, cît de decenţă. Pentru că nu ştiu de ce, dar încă o dată constat, oarecum cu tristeţe: este românul amuzant, dar nu e nici pe departe atît de firesc politicos ca alte naţii. 

Aştept pozele pe care le-a făcut unul dintre profesori şi vi le arăt şi vouă mintenaş.

PS: Mă opresc din scris. Nu de alta, dar am mîinile cam blege după ce le-am altoit ieri cu toba.

Glicemia salvează România

Ieri m-am dus la o clinică de undeva din centru specializată în diabet şi m-am gîndit la o prietenă de-a mea cu milă. Nu pentru că are diabet, ci pentru că îl are în România. În fine, astăzi dimineaţă, mînată de gîndul de ieri, intru la ea pe site şi văd că tot despre dulcegăriile sistemului medical românesc vorbeşte şi ea.

Eu cu clinicile nu am prea avut mare lucru de-a face de-a lungul carierei mele de român. Dar ieri mi-am zis că o mătuşă merită un drum cu maşina la clinica de diabetici. Acu, io nu ştiu dacă voi ştiţi, dar diabetul e o boală care se poate declanşa şi agrava şi din cauza stresului. Apăi dacă înainte să intri la clinică stăteai bine cu glicemia, cînd ieşi, ai tensiunea pe pereţi şi glicemia tot aşa.


Să vă spun drept, io mă înarmasem cu răbdare. Mă rog, cîtă răbdare are în general un bucureştean, dar orişicîtuşi. Tot am reuşit să mă umplu, nu-i aşa?, de draci. Din motive de organizare şi din motive mioritice de genul "dacă doctorul la care aţi fost arondată nu mai e (nu se ştie unde a dispărut, a murit, s-a evaporat, e la puşcărie pentru că şi-a violat soacra după ce i-a administrat medicamente gratuite, l-au răpit marţienii, a emigrat într-o ţară fără diabetici), nu vă rămîne decît să vă îngrijiţi de nişte batiste cu chenar negru, prescuri şi altele necesare sufletului".

De ce trebuie să ajungi să faci gît ca să ţi se dea fişa să te poţi duce la un alt medic gata să te căciuleşti ca să te primească şi pe tine în rîndul mai norocoşilor pacienţi al căror medic nu a dispărut în mod bizar nu mai întreb, pentru că răspunsul e clar. De-aia. Şi pentru că, desigur, e numai vina ta că ai fost atît de bou să faci diabet într-o ţară ca Românica.

Distracţia, desigur, s-a dovedit totală. Duduia care ţinea cu dinţii de fişa medicală personală a mătuşii a dat înapoi după cîţiva decibeli rostogoliţi în aer şi de voie, de nevoie, a renunţat să mai apare fişa, predînd-o, cu greu, titularei.

Dar, să ştiţi că e o poveste cu final fericit. Medicul s-a dovedit un tinerel dispus să îşi facă meseria, spre deosebire de mai vajnica păzitoare de fişe medicale. Aşadar, eu propun să facem aşa: ori de cîte ori vi se urăşte cu binele, daţi o raită prin spitalele româneşti. Încercaţi să obţineţi o reţetă gratuită sau măcar compensată şi staţi la oricare din cozile formate în faţa cabientelor. Nici nu e nevoie să o alegeţi pe a mai lungă. Viaţa, odată scăpaţi din sistemul medical românesc, vi se va părea mană cerească.


Ca să nu ziceţi voi că io bat cîmpii şi că sînt nasoală şi strîmb din nas, luaţi de acilea de citiţi din poveştile fără sfîrşit, doar cu sfîrşeală, ale prietenei de vă ziceam. Ea vrea doar o pompă de insulină. Care cică nu există la noi decît pe bani aşa de mulţi că mai bine îţi numeri singur dumicatele şi gramele de glicemie din sînge ca să nu-ţi faci sînge rău.

Daaa, e ceva de vis. Si acolo, la Batistei, e clinica de stat, dar aceeasi chestie se intampla si in Ploiesti, la doctorita mea, care pana acum vreo doi ani avea cabinet tot la o clinica de stat. Ala s-a inchis, asa ca ea si-a deschis unul privat. La al' privat, normal ca platesti toate analizele, tăt-tăt ce-ti trebuie (mai putin insulina). Si dupa ce am platit tăt-tăt, ii zic asistentei ca as vrea sa intru putin la doctorita si sa vorbesc cu ea - nu ca sa-i mananc timpul pretios intreband-o de sanatate, ci ca s-o intreb despre pompele de insulina. La care asistenta-mi zice - "Nu stiu ce sa zic, ca e cam nervoasa azi" (?!?). Say what?! Sa-mi mai programez un drum de la Bucuresti la Ploiesti intr-o zi in care o fi ea calma, dar eventual sa ma grabesc pe drum, ca cine stie daca nu cumva i se schimba dispozitia intre timp si uite-asa oi bate drumul degeaba?

Si-i zic asistentei sa-mi lase un nr de tel al doctoritei, ca ea era singura care ma putea ajuta cu pompele. Si asistenta se uita la mine cu un repros care zicea "ce idei iti mai vin si tie, s-o deranjezi asa pe d-na doctor!" si nu-mi zice nimic. Dupa care, exasperata, ii explic ca vreau sa vorbesc de pompe, in pana mea, si ca nu plec pana nu intru la ea. Si asistenta zice "A...ok...hai ca ii zic ca vrei sa-i duci niste flori".

(stai ca acum mai numar nitel pana la 10, cand imi aduc aminte........asaaa.......)

Pe scurt, dupa ce am intrat la doctorita, imi zice ca nu stie prea multe despre pompele de insulina, ca s-a facut un curs in 2002, dar ca n-a putut sa ajunga la el. Trebuie sa se mai documenteze pe net. Mi-a dat o reteta de vitamine si a ramas ca mai citeste ea. Face cinste, cum ar veni.

Carte din puşcărie

Şi nu una poştală, ci o carte. De-aia cu foi scrise şi conţinut, despre care a scris un băiat de la Jurnalul NAţional. Cărţuşoara are şi oareşce chestii ştiinţifice prin ea.  Autorul e un puşcăriaş. Aşa le zice în limbajul comun. Acolo unde se află el, se numeşte deţinut. Omul, ajuns în puşcărie pe nedrept după cum declară el şi, ulterior, chiar şi unul din martorii acuzării, doar că tardiv că mai e niţel şi se liberează, a hotărît că, decît să îşi şteargă mucii şi lacrimile cu mîneca de necaz şi jale, mai bine se pune făcut ceva pozitiv.

În puşcărie singurul lucru de care nu duci lipsă e timpul. Toţi, vinovaţi sau nu, se plîng de acelaşi lucru. Timpul se dilată la nesfîrşit şi se socoteşte în secunde. Miliarde de secunde care nu se mai încheie. E drept, unii şi-o merită. Alţii, nu.

Kosmodi Lajos, fost salvamar, a ajuns la marginea societăţii pentru o afacere nu prea curată care, se pare, nu era a lui. Dar nu asta e tema de discuţie. Fie că e vinovat sau nevinovat, odată închis după gratii, omul s-a apucat să scrie o lucrare despre cum pot cei din jur să îi ajute pe ăilalţi pe loc, înainte de a se ajunge la cabinetul medicului în cazuri grave. Şi dacă e vreun loc în care cazurile devin grave pe loc, atunci puşcăria e ăla.

"Acordarea primului ajutor în sistemul penitenciar românesc" nu e o lucrare care să schimbe lumea. Nici măcar nu e ştiinţifică din cap în coadă. Dar este un început. Şi e un început bun, care îndrumă simplu şi cinstit puşcăriaşul spre ideea că poate face ceva pentru aproapele lui dacă ştie cum să o facă. L-au susţinut doi oameni pentru ca această cărticică să străpungă lumea celor care scriu şi publică. Consortul meu şi profesorul universitar Bota, un om în faţa căruia toţi cei care i-au trecut prin mînă îşi scot pălăria. Iar dacă nu şi-o scot, să le fie ruşine.

Urări tardiv de tîrzii

Uite că m-am trezit şi io cu urările. Dar să ştiţi că e viaţă şi dincolo de blogosferă. Dar e una cam nasoală care, la mine, a fost bine condimentată cu un sucevean beat ori drogat care a dat cu spatele pînă mi-a făcut botul la laptopul meu smart muci. Varză cu carne. Franjuri. Şi mergea cu doi kilometri la oră, cu laterala spre mine, belindu-şi ochii bovini prin geam de mă vedea de pe partea pe care stătea, de am zis, mă, n-are cum să fie el aşa de prost să mă raşcheteze cu laterala lui pe bot. Ei aş, chiar aşa de prost era. Incredibil de prost, vă zic cinstit. Aşa că a doua zi m-am întreţinut la secţia de poliţie de pe Candiano Popescu care nu mai e pe Candiano Popescu, ci pe cheiul gîrlii, cu un nene cu caşchetă, care mi-a făcut documente multe şi promisiuni ferme că ăla o să păţească oareşce că a plecat şi n-a vrut să ne înţelegem ca oamenii. Mdeh... Dar să ştiţi că poliţia rutieră e chiar uochei. Adică a fost cu mine. Că mi-era că reiese, doamne feri, că e vina mea si atît îmi trebuia. M-au cercetat şi dacă mai am puncte. Păi cînd doamne iartă-mă să le fac? Că-s începătoare, domn poliţist. Ete aşa. 

Deci, ziceam că vă urez. Să fiţi sănătoşi şi să aveţi parale de cheltuit pe toate prostiile şi, în rest, nu vă zic să vi se îndeplinească toate dorinţele, că cine ştie ce prostii vreţi şi tot pe mine pică măgăreaţa.