Era pe cînd nu se zărea, azi o vedem şi muie

Cam aşa se fac ştirile la noi. Adică şi la noi, şi la ei. La toţi mogulii, dar la al nostru, că e mai cu moţ (şi oricum ce legătură are el cu felul în care se fac ştirile?), mai abitir. Meteorologii anunţă uite-aşa, cînd ţi-e canicula mai dragă, un pui de ploi torenţiale pe o limbă de pămînt românesc. Sar stropii pe tot ecranul mintenaş, editorii iau foc, producătorii urlă precum lupii la lună, în nici jumătate de minut televiziunea devine un loc de sfadă creativă din care iese, desigur, o ştire. Ştirea se referă, cum ziceam, la ploi. Se pune una bucată om, de preferat femeie, să cuvînte despre asemenea situaţiune. Corespondentul nostru de la Braşov, să zicem, preia legătura, frîiele problemei şi informaţiile din fiţuica emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi dă-i cu cuvîntatul. Şi uite aşa, sîmbătă pe la amiază, în timp ce tot românul iubitor de maiouri şi bere rece cască şi cască ochii pe la teve, are ocazia să vadă o fătucă pe jumătate din ecranul lui lecede, cu un microfon cochet prins între arătător şi opozabil, semn că s-a tras din maimuţă destul de bine, vorbind sub un soare de-i coace fondetenul despre cum mai plouă de rău şi de cu spume, fenomen care ete că nu se vede, dar credeţi-ne pe cuvînt, că doar d'aia e televiziunea televiziune, ca să nu conteze ce vezi la ea.

Sigur, nu că nu ar fi aşa cum au spus meteorologii. Doar nu chiar acu când ne-am trezit noi să spunem poporului, şi în nici un caz chiar acolo. O să fie şi ploaie, deocamdată e soare, dar nu la... să zicem, Braşov, ci la fo sută de kilometri mai încolo. Dar cum noi sîntem o ţară mică, ce mai contează o sută de kilometri mai la deal sau mai la vale.

Frumuseţea însă e încă şi mai mare. Pe jumătatea ailaltă de ecran pe care sigur că televizomanul nici nu o să o observe, pentru că acolo nu e nici o altă fătucă cochetă fondentenată şi rimelată, curg la propriu imagini cu o ploicică de vară pe nocturnă filmată probabil acum fo 5 ani din greşeală de vreun rătăcit care urmărea să prinză vreun becali ieşind cu oile la adăpat. Iată, aşadar, cum un lucru ce părea serios devine la noi, la Românica, mai epic decît ne doream, mai colorat decît ne imaginam şi mai inutil decît era nevoie.

Io îţi dau un deget, tu-mi tai toată mîna

Moderatorul e nenea ăla sau tantea aia, după caz, care stă frumos îmbrăcat la teve şi are grijă ca invitaţii să nu se încaiere, care îşi face temele înainte să intre în direct ca să dovedească abilităţi de luptător ninja pe tărîmul ideilor, care se asigură că are toată lumea momentul de glorie în care îşi zice părerea în faţa naţiunii, pe faţa căruia nu străbate nici o undă părtinitoare şi care, la sfîrşitul unei luni fructuoase de muncă primeşte un salariu peste medie pentru că a reuşit toate astea fără să transpire abundent pe sub stratul gros de fond de ten.

Uite şi dovada.

Io acum, în prostia mea, aştept ca individul să şi-o ia tare de tot în freză. Să încaseze o amendă colosală pe care să o ţie minte şi nepoţii, să fie scos pe bară măcar fo lună, să îi bată colegii obrazul indignaţi, să îi zgîrie localnicii maşina în parcare la mall, să şi-o fure cînd iese cu iubită-sa la un suc în centrul oraşului şi, în general, să păţească tot felul de coincidenţe de-alea nasoale. Nu din alte considerente, ci pentru că pur şi simplu, io una cred că nici măcar divinităţii nu-i plac proştii.

Impresionata peliculă

O întrebare vagă, uneori acutizată, îmi mai apare din cînd în cînd în minte, probabil de oboseală. De ce, dincolo de atavisme, oamenii simt nevoia să fie agresivi. Mediile aglomerate îţi înfurie întotdeauna obişnuinţele. Se deschid, deci, două drumuri, doar aparent opuse: fie te retragi, dacă, desigur, reuşeşti să te păstrezi suficient de autosuficient, fie îţi dezveleşti colţii şi sari la toate beregatele care îţi ies în cale. Nu îţi foloseşte la nimic discernămîntul. În fond, important e să ieşi învingător. Uiţi pe alocuri ce ai de cîştigat. Şi, în orice caz, tot ce contează este lucioasa glorie. Bună şi efemeră, în fond.
Televiziunea, ca orice furnicar care se respectă, face şi ea parte din categoria autostrăzilor pe care şoferii se claxonează, şicanează, înjură, îşi taie faţa. Nu cu colţii rînjiţi, aşa cum şade bine sălbăticiunilor, ci din spatele parbrizului, cu climatizarea pornită.
Okay, să nu exagerăm. Nevoia de competiţie e bună. Cum faci să rămîi pe val e alta. Iar dacă din prea mare agitaţie, uiţi care e miza atunci chiar că e neplăcut. Pentru ceilalţi, desigur.
Oameni care ajung la bere cu prietenii, să zicem o dată pe lună, şi care nu se pot desprinde de propriile subiecte sunt un lucru bun pînă la un punct. Înseamnă că ceea ce fac le place. Dar, dincolo de acest orzont subţire, intervine boala. Alienarea. Lipsa de empatie. Oamenii din televiziune uită empatia. Sentimentul acela profund uman care îţi aminteşte că poţi oricînd să fii şi tu în locul celui lovit. Îi vîri sub nas un microfon branduit şi începi să tragi. Şi tragi, şi tragi, şi tragicul răsare precum roua pe firul ierbii dimineaţa. Nu te întrebi de unde, nu te interesează ce e dincolo. Doar pelicula se lasă impresionată. Tu eşti rece, demn, zeificat. Ţi-ai imprimat secunda de glorie. De cîte ori privesc de pe margine acest funicular mi-amintesc de tînărul acela care a umblat cu un proiect de televiziune culturală în taşcă nişte ani buni tot încercînd să obţină o sponsorizare. Diverse cravate i-au rîs în nas şi l-au trimis la plimbare. Acum proiectul se cheamă Discovery.

M-am vazut pe Money Channel

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu filmată. Nici măcar fotografiată. Fotografii profesionişti şi mai puţin profesionişti care m-au întîlnit în calea lor pot confirma cu mîna pe inima slăbită de cîţi kilometri au făcut în jurul meu ca să mă convingă. Întotdeauna am considerat că sînt mai plăcută dacă sînt faţă în faţă cu o bere dinainte, nu cu o cameră de filmat. Ieri, însă, fără să apuc să mă gîndesc la un refuz, m-am trezit aruncată pe sticlă, în baritai emisiunea la Money Channel. Astă noapte, m-am privit cu coada ochiului, nu de alta dar mi-era că rămân cu selfistimu franjuri. Ei bine, eu personal sînt uşurată. Dincolo de faptul că în materie de discurs părea ca am în jur de opt sute de ani, căci eram adîncă şi extrem de sigură pe mine, becul care îmi strălucea în ochi m-a făcut să mă gîndesc întreaga emisiune la dragii mei ochelari de soare. Din păcate, vedetele de o zi nu şi-au cîştigat dreptul de a-şi ascunde ochii sub lentile negre... Noroc că de astăzi redevin persoana aia ascunsă după monitor. Aşadar, vă dau ocazia să mă criticaţi, chiar şi neconstructiv. Mai ales că, acelaşi monitor mă va apăra de potenţialele roşii şi ouă stricate în zbor către scăfîrlia-mi.