marți, 4 martie 2008

Melania şi iubirile ei bicefale – partea 2

O relaţie periculoasă la care visează multe femei toată viaţa, în ceea ce o priveşte pe Melania, se înfiripa fără nici un efort de îndată ce sălta din raft tandemul Ilf şi Petrov, deşi, sau poate tocmai de aceea, nu reuşea aproape niciodată să îşi dea seama care e ăla de rînjeşte, ciufulit beethovenian, hîtru, dar, hotărît lucru, încîntător, călare pe viţelul de aur sau al cui e fundul ăla sexi de-l poţi zări aşezat comod pe cel de-al doisprezecelea scaun, trezorier înşelător al atîtor vise.
În schimb, elegantul, deşi cam buhăitul Balzac avea grijă de fiecare dată să o poftească la el la conac şi, chiar sărac lipit pămîntului cum ajunsese în pofida talentului descriptiv ieşit din comun, făcea el ce făcea şi îi oferea un pahar cu vin roşu graseiat, cu o aromă, nu-i aşa, atît de franţuzească.
În ultimă instanţă, dacă pînă şi ciudatul ăla de la patru, care şi-a scris pe uşă “Nae Cuculeanu, Trompetist”, are dreptul la intimitate în ciuda disonanţelor acute, Melania nu vede de ce ea, o fiinţă măcinată de întrebări existenţiale, nu l-ar avea. Faptul că ea nu şi-a scris pe uşă “Melania Măcelaru, fiinţă măcinată de întrebări existenţiale” nu înseamnă că trebuie să fie deranjată cu prostii de genul “Domnişoară, fir-ar mama ei a dracu’ de treabă, iar m-aţi inundat, de mi s-au ars şi firele-n pereţi şi s-a dus în aia mă-sii munculiţa mea de trei luni, c-am terminat cu zugrăvitu’ luna trecută de făcusem casa boboc! Şi să fiu al dracu’ dacă data viitoare nu vă pun să-mi plătiţi zugrăveala, că eu m-am săturat, uite pîn-aici mi-a ajuns, că e a doua oară în mai puţin de juma de an şi mai trebuie să-mi vină şi socrii de la Zalău săptămîna viitoare şi eu uite cum îi primesc, de ne rîd şi curcile!”
Melania nu găsea de cuviinţă să îi răspundă. Îi trîntea uşa în nas, aşa cum faci cu imbecilii care nu înţeleg lucruri dintre cele mai simple.
Lucru dintre cele mai simple era, desigur, faptul că unul ca Puşkin, bunăoară, nu te slobozeşte cu una cu două odată ce a pus laba pe tine. Şi-apoi, să fie clar, nu putea în prezenţa maestrului, posesor al unui inefabil surîs exotic, să se scuze idiot cu să vedeţi, domnule Puşkin, oi fi dumneata mare om, mare literat, mare poet, da’ am şi eu, se înţelege, nişte îndatoriri faţă de domnul Dumitrescu de la parter, aşa că stai, matale, aici, numai niţel, pe măsuţă şi, pînă ună-alta, fii cu băgare de seamă să nu te opăreşti cu ceaiul. Absurd! Puşkin şi-ar fi zbîrlit coama aia a lui creaţă, ar fi pufnit jignit, şi pe bună dreptate, din nasul lui proeminent, şi despre nasurile proeminente ştim cu toţii ce se spune în popor, nu i-ar mai fi răspuns niciodată ocheadelor înserate şi s-ar fi cărat definitiv din viaţa ei într-un registru romantic spre clasic cu tot cu surîsul lui inefabil şi exotic.
Pînă la urmă, nu tot din cauza unuia de teapa lui Dumitrescu răposase bietul poet în duel numai ca să-şi salveze onoarea în faţa altor Dumitreşti, la fel de incapabili să înţeleagă un spirit grandios? Şi-apoi, ce mai la deal la vale, ce e o zugrăveală în comparaţie cu onoarea de poet?
Melania îi iubea pe poeţi. Mult îi mai iubea Melania pe poeţi… Pe însoritul şi omniscientul Blaga, pe delicatul Florin Mugur, pe alcoolicul şi dogitul Nichita cu tot şirul lui de amante, pe întristatul şi ofticosul Bacovia, pe nebunaticul Sorescu şi pe atît de mulţi alţii care i se ciubăreau seara de-a valma în aşternuturi, foşnind cu subînţeles dintre pagini. Care cu mîini lungi de pianist, care cu cearcăne albastre de alcool, care cu buzunare găurite de datorii peste datorii, care cu condei îmbujorat virginal, care cu întorsătură de frază de te lua cu leşin de plăcere, care mai de care mai poet. Ce să mai, Melania îi iubea pe poeţi.
Prin urmare, viaţa Melaniei se declara mulţumitor de confortabil între cei patru pereţi şi numai rareori se mai cerea afară, la barul din colţul străzii, pentru un Martini cu gheaţă şi o feliuţă de lămîie sau o măslină verde, în funcţie de dispoziţia barmanului Florin.
Pînă într-o zi cînd viaţa Melaniei refuză categoric să se mai declare mulţumitor de confortabil între cei patru pereţi, vărsă un ocean de lacrimi (spre disperarea lui Dumitrescu, care, de data asta n-o mai iertă şi o dădu în judecată) şi chiar se aruncă de la etaj rupîndu-şi două coaste şi mîna stîngă. Şi asta numai pentru că, ştiut fiind faptul că totul pe lumea asta e o mare porcărie, Melania locuia la mezanin.

Niciun comentariu: