miercuri, 19 martie 2008

Zîmbetul zeului restaurantelor de mîna a doua – partea 2

Dar drăcuşorul social nu te lasă să savurezi clipa de linişte. De ce e ciorbiţa de perişoare mai scumpă decît aia de văcuţă? Îl priveşti în ochi pe chelner. Nu ştiu, domne. Eu sînt un simplu angajat aici. Întrebaţi-l pe parton.
Îl măsori cu privirea din creştet pînă în tălpi. Mai ai puţin şi ştii cu exactitate cîte fire de păr are în cap. E clar, nu o să îţi spună niciodată, poţi tu să te şi tăvăleşti de ciudă şi frustrare. N-o să-ţi dezlege misterul chit că îl torturezi. Rînjeşti absent imaginîndu-ţi cum l-ai strînge în menghină încet, încet, pas cu pas, sinistru, pînă i-ar da zeama prin piele…
Te uiţi la el încă o dată, n-ai nici o şansă să îl intimidezi. Faţa lui nu exprimă nimic. Absolut nimic. Asta-i bună! Se scarpină în creştet. L-ai plictisit suficient, acum el ar cam trebui să plece. Iar o să se piardă în spatele uşii ăleia rabatabile ca în barurile din Vestul Sălbatic. Vei cere nota de plată cînd vei fi ajuns deja la limitele răbdării. Ştii, poate că întuiţia îţi zice, că, dacă te-ai ridica de pe scaun, ţi-ai pune haina pe tine, ai porni-o cu pas şovăielnic la început, apoi sigur, către ieşire, tinerelul acela s-ar avînta ca din puşcă după tine; i-ai sparge mitul, l-ai putea vedea coborînd din sferele lui înalte direct în pielea de om, desfigurat, supus furiei de cea mai joasă speţă. Cerîndu-ţi banii pe consumaţie, gata să sară la bătaie. Şi totuşi nu ai curajul. Cum să pretinzi unui zeu să tropăie ca un descreierat? Să se burzuluiască… Să se umfle în pene ca un cocoş… E prea mult. Nici chiar tu, după ce ai îndurat atîtea umilinţe nu poţi. Ceva te face să te abţii, să îţi calci pe inimă şi să aştepţi la masa ta, cuminte şi obedient, ca zeul să îşi întoarcă faţa lui ca un soare către tine, semn că te-a recunoscut şi că nu mai e mult pînă ce îi vei intra în graţii.
Pleci lăsîndu-i toţi banii, ruşinat de hîrtiile alea boţite şi scămoşate pe care le-ai scos de pe fundul buzunarelor. Impresia este că tot nu i-ai lăsat suficient. Chiar înainte însă de a părăsi birtul, darul divin îţi pogoară în vintre, în creier, îţi întunecă jduecata, îţi amăgeşte simţurile, te biciueşte în măduvă: oh, zeu al tuturor zeilor, mie, unui muritor oarecare, demn de toată mila, supus poftelor lumeşti şi foamei trupeşti, mi-ai zîmbit!!!
Din străfundurile alambicate şi nerecunoscătoare ale fiinţei tale, regreţi parcă puţin că nu ţi-ai oprit zece mii de metrou.

3 comentarii:

Ronin Man spunea...

cred ca nu merita mai multa atentie decat 2 episoade! sa fie la ei acolo si sa traiasca linistiti in "intunericul" mental si spiritual in care sunt!

vasilissa spunea...

nici nu are mai mult de doua episoade. :))
multumesc de constanta cu care citesti!

Ronin Man spunea...

placerea e de partea mea! I do the easy job :))