Amintiri din casa scării – partea 1

Pe Aleea Muzelor, treci de parcarea de pe dreapta, apoi de fostul loc viran, acum un loc de joacă destul de cochet, zis şi spaţiu verde (inclusiv iarna) şi dai de blocuri. Graţie primarului sectorului 5 şi, mai precis, a lispei lui de şcoală, chestiune deductibilă nu atît din inexistenţa unei diplome de bacalaureat, cît din discursurile lui – fapt care, se pare îi crea domniei sale un soi de complex mascat sub acea stare de nerăbdare în ale rezolvării de-a valma a problemelor care presupun o semnătură –, stîlpii ce străjuiesc aleea aveau deja două întrebuinţări, dacă nu esenţiale, măcar de dorit: împrăştie lumină chiar de cînd se înserează şi au agăţate pe ele coşuri de gunoi. Roşii. Culoare inexplicabil aleasă, dar deloc supărătoare. Şi-apoi, independentă de voinţa, preferinţele şi starea de spirit a primarului sectorului 5.
După ce ochii îţi zburdă absent pe toate aceste elemente ce compun imaginea, strada, care e în fapt o alee, după cum îi spune şi numele, duce spre acele blocuri tip, de patru etaje, fără lift şi cu balcoane din care lipsesc cu desăvîrşire florile. Clădirile, cu spoiala lor scorojită de dinainte de cutremurul din ’77, sînt, de altfel, atît de apropiate încît, în cazul în care, din motive subiective ţi-ar trece prin minte să te zvîrli de pe geam, ai înţelege deîndată că nu ai face altceva decît să pici în balconul de vis-à-vis. Lucru care, cu siguranţă ţi-ar displăcea, pentru că nu nutreşti sentimente suficient de iubitoare faţă de vecini încît să ai vreo nevoie de o aşa intimidate cu ei şi, în fond, aspect deloc de neglijat, nici nu ţi-ai atinge scopul final al acţiunii.
Spună ei occidentalii ce-or vrea despre aspectul citadin cenuşiu al cartierelor mărginaşe ale Bucureştilor, oamenii de pe aleea Muzelor refuză visceral şi oarecum înciudat să împodobească faţadele cu muşcate în ghivece. Aşa că ideea de a mai sufoca spaţiul şi cu elemente decorative interpuse între liniile standard de arhitectură este una ratată din start, atitudine de înţeles chiar şi numai prin faptul că sînt pur şi simplu sastisiţi de romantisme ieftine. Şi asta, probabil, nu numai din cauza denumirii aleii.
Tot ei spun, pe înserat, cînd se adună la o tablă şi-o bere la doi litri în faţa scării, că nu este cu nimic mai îmbucurător şi nici mai liniştitor să primeşti facturi de telefon, de la lumină sau de la cablu pe o astfel de adresă, în comparaţie cu o stradă oarecare. Ba chiar este de-a dreptul revoltător şi oribil. Cinic. Ironic şi fără rost. Pe aleea Muzelor să trăiască boemii, poeţii şi compozitorii, nu plătitorii de facturi! Iată concluzia simplă la care ajunseseră locatarii din blocul 48A.
Şi, cum orice frustrare acumulată atinge după o vreme un punct maxim, mai ales dacă e şi conjunctura de acord şi posesorul frustrării nu dă colţul prematur, la un moment dat, după Revoluţie, cu muştarul sărit cît pe colo şi cu terminaţiile nervoase iritate la culme, locatarii blocului 48A, aleea Muzelor, s-au strîns de prin apartamente, au abandonat maiourile albe şi capoatele înflorate în favoarea hainelor de duminică şi s-au pus pe făcut gît. La început oral, în faţa blocului, apoi în scris, la Primărie. Pe scurt, s-au dus cu jalba-n proţap şi cu convingerea că este o problemă de care depinde demnitatea lor ca cetăţeni şi au depus o cerere de schimbare a denumirii aleii.