Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?

La ce (nu) e bună nostalgia

I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.


* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

Prietenul anevoie se cunoaşte....

Se ştie deja că Iliescu a fost unul din apropiaţii cuplului Ceauşescu. Nimic nou, nimic spectaculos. Şi totuşi, cînd vezi o fotografie ca asta, nu poţi să nu te întrebi - coborînd discuţia la nivel strict individual - cum s-o fi simţit Ceauşescu cînd şi-a dat seama că prietenul, tovarăşul, camaradul lui, Ion, i-a tras-o într-un mare fel pe la spate. Ca de altfel, şi nouă, unui întreg popor român care a crezut că motivul pentru care iese în stradă cu pieptul spre gloanţe e o revoluţie, nu o pîrlită de preluare a puterii la momentul cînd mîna de fier a Ceauşeştilor tocmai aluneca ceva mai moale.

Sursă foto: Fototeca online a Comunismului
Foto: #F016
Foto: #F019

Să nu uiţi, Darie

În cazul nefericit în care mîine, 22 decembrie, v-ar putea păli vreun regret, vreo nostalgie a vremurilor cînd România era o mare cămară de murături, folosea un singur dicţionar în care toate cuvintele începeau cu majusculă şi dacia era întrecută de departe de mirificul trabant, luaţi de citiţi. Nu înainte de a vă gîndi cîteva secunde că Ceauşescu a fost unul din puţinii oameni mai înalţi decît o biserică.



Nicolae Ceausescu - Cuvantare la adunarea populatiei din Capitala in Piata Palatului Republicii, 21 decembrie 1989


Dragi tovarasi si prieteni, Cetateni ai Capitalei Romaniei socialiste,

Doresc in primul rand sa va adresez dumneavoastra, participantilor la aceasta mare adunare populara, tuturor locuitorilor municipiului Bucuresti, un salut calduros, revolutionar, impreuna cu cele mai bune urari de succes in toate domeniile de activitate. (Aplauze si urale prelungite; se scandeaza „Ceausescu - Romania, stima noastra si mandria!").

Doresc, de asemenea, sa adresez multumiri initiatorilor si organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucuresti, considerand aceasta ca o expresie a hotararii intregului nostru popor de a actiona cu toata puterea, in stransa unitate, in jurul partidului, pentru apararea independentei, integritatii si suveranitatii Romaniei. Aceasta constituie una din problemele fundamentale ale intregii noastre natiuni. (Aplauze si urale puternice; se scandeaza „Ceausescu - PCR", „Ceausescu si poporul!").

Inainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastra despre o importanta hotarare adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotarat in aceasta dimineata ca, incepand de la l ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retributia minima de la 2.000 la 2.200 lei. (Urale si aplauze puternice, prelungite). De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.

Tot de la l ianuarie vom majora alocatiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numarul de copii si de retributia oamenilor muncii - ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

De asemenea, se vor introduce indemnizatii de nastere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu incepere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai multi copii indemnizatia la nastere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil - ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

Am hotarat sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotarat, totodata, ca pensia de urmas sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, conditii bune, corespunzatoare de munca si viata pentru toti cetatenii patriei noastre.

Aceste masuri demonstreaza cu putere ca - pe masura dezvoltarii economiei - facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotararilor Congresului partidului. (Aplauze, urale; se scandeaza „Ceausescu si poporul!").

In ce priveste evenimentele de la Timisoara, am vorbit despre ele aseara. Apare tot mai clar ca este o actiune conjugata a cercurilor care vor sa distruga integritatea si suveranitatea Romaniei, sa opreasca constructia socialismului, sa puna din nou sub stapanire straina poporul nostru. De aceea, trebuie sa aparam cu toate fortele integritatea si independenta Romaniei! (Urale, aplauze; se scandeaza „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Pace!", „Pace!").

Cred ca sunt printre dumneavoastra multi care isi reamintesc de marea manifestare din 1968 pentru apararea independentei Romaniei. Fermitatea, unitatea poporului nostru au asigurat independenta si constructia mai departe a socialismului in Romania! {i acum trebuie sa actionam in deplina unitate, cu fermitate impotriva tuturor celor care incearca sa slabeasca forta, unitatea natiunii noastre, care actioneaza in slujba diferitelor servicii de spionaj si cercuri imperialiste, pentru a imparti din nou Romania, pentru a inrobi poporul nostru!

Este necesar, mai mult decat oricand, sa actionam in spiritul democratiei noastre muncitoresti, sa dezbatem cu deplina raspundere toate problemele privind dezvoltarea societatii noastre, avand permanent in vedere ca tot ceea ce realizam in Romania trebuie sa asigure bunastarea poporului, ca socialismul il construim cu poporul si pentru popor, ca trebuie, in orice imprejurari, sa asiguram integritatea si independenta Romaniei! (Aplauze si urale puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Cunoasteti ce au facut si spuneau inaintasii nostri: „Murim mai bine-n lupta, cu gloria deplina, decat sa fim sclavi iarasi pe vechiu-ne pamant!". {i trebuie sa luptam, sa traim liberi si independenti! (Urale, aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu si poporul!").

Unii ar dori din nou sa se reintroduca somajul, sa se reduca nivelul de trai al poporului si - cu scopul deschis formulat - sa dezmembreze Romania, sa puna in pericol insusi viitorul poporului si natiunii noastre independente. (Urale puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu - PCR!").

Dragi tovarasi, Cel mai bun raspuns pe care trebuie sa-l dam este unitatea tuturor oamenilor muncii, a intregii natiuni, actiunea ferma de a realiza programele de dezvoltare sociala a patriei si de ridicare continua a nivelului, de trai, material si spiritual, al poporului. De noi depinde ca Romania sa ramana in continuare o tara libera, independenta, constructoare a socialismului! {i doresc sa declar si aici ca vom face totul pentru a apara integritatea si suveranitatea Romaniei, libertatea si viata poporului nostru, bunastarea intregii natiuni! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Sa actionam cu intreaga raspundere si sa demonstram forta si capacitatea oamenilor muncii din Capitala, a intregii natiuni, pentru dezvoltarea patriei noastre, pentru bunastarea si independenta natiunii!

Va doresc succese in intreaga activitate! Unitate si actiune ferma impotriva tuturor acelora care vor sa distruga independenta si socialismul in Romania! Aceasta este obligatia noastra, a tuturor! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Organizati in toate intreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de aparare a socialismului, a tot ceea ce am realizat, a independentei tarii.

Cu toti sa actionam in slujba poporului, a independentei, a socialismului! (Urale si aplauze prelungite; se scandeaza indelung „Ceausescu si poporul!", „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Ceausescu - RSR!").

Vişinata de amurg - fila 8

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.

Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.

Streinu, martirul necesar - partea 2

Galantare pline ochi cu sute de cutii colorate ce lăsaseră într-un trecut îngropat cîrligele golaşe de pe vremea cînd un cîrnat sau un pachet de unt erau motiv de război; banane, portocale, ananaşi, mere, pere alianate cochet în faţa magazinaşelor ca nişte ochiuri către o lume pe care, înainte să îl ridice din bătătură legat la mîini, nici nu le putea imagina; oameni îmbrăcaţi colorat, atît de incredibil de diferit, femei purtîndu-şi coafurile sub umbrele roşii, verzi, negre, albastre; firme luminoase cu Pepsi, Bergenbier şi Coca Cola care îi amintiră de gustul sălciu al Brifcorului şi de cel de sirop de tuse al maroniei Quick Cola pentru care stăteai la cozi pe patru rînduri de la trei dimineaţa şi care se puteau cumpăra numai cu obligaţia de a lua şi creveţi. Doamne, cîte lucruri noi, ce opulenţă, ca-ntro o Germanie de vest, ce fericiţi trebuie că erau aceia care îşi purtaseră vieţile afară, afară, dincolo de zidurile umede prin care nimic din ce se întîmpla în real nu răzbătuse atîţia ani. Afară era întîi mai, înăuntrul lui era gol şi aproape senin.
Pentru el afară fusese timp de douăzeci şi unu de ani numai în cutia craniană, în materia cenuşie pe care uneori o simţea ca pe un ceva, un semn al concretului, tangibilului, al fiinţei sale. Singurul colţ pe care comuniştii nu reuşiseră să îl întoarcă pe dos, să-l scotocească şi să-l încătuşeze. Memorase acolo versuri cît pentru zece vieţi, scrijelise pe pereţi iniţialele tuturor poeţilor dizidenţi şi-şi plînsese amarul alături de oameni care muriseră ofticoşi, bătuţi pînă la sînge, supurînd din toate încheieturile, dar care picaseră din picioare, cu coloana strîmbă doar de la nodurile căpătate de la igrasie şi omorul cu lanţurile.
Din cei care aleseseră una din acele portiţe de scăpare care se lăsau descuiate numai cu declaraţii unii muriseră, alţii scăpaseră. Regreta ceva acum văzînd ce viaţă nu trăise? Nu alese el să fie profesor de religie într-un cartier prăpădit din capitală, aşa cum nu alesese nici să fie uitat prin beciurile comuniste şi nici să iasă acum, cînd, iată, corpul rar îi mai dădea ascultare şi doar mintea îi mai dădea o mînă de ajutor.
- Biletul dumneavoastră...

Streinu, martirul necesar - partea 1

O ploaie rece, ca de toamnă tîrzie, îl udă pe mîini chiar de la ieşire. Profesorul Streinu îşi strînse cămaşa la gît cocoşîndu-şi spinarea şi, cu o mînă tremurătoare, uşor vineţie, îşi îndreptă stîngaci reverul de la haină. Cerul îl privi duşmănos şi-i zbură pălăria în spate. Reverul se rulă la loc încăpăţînîndu-se în forma în care se învăţase în atîţia ani de singurătate în care nu mai găzduise nici o rotunjime caldă a unui corp omenesc.
Eh, la vremuri noi, sacouri noi..., oftă profesorul Streinu. Scoase din buzunarul de la piept ceasul Chaika şi-l încheie la încheietura mîinii. Limbile rămăseseră încremenite la trei şi şaişpe minute. Secundarul se bălăbănea bolnav după cum înclinai mîna.
Pe faţa obosită a profesorului trecu un surîs amar, îi adînci cuta dintre sprîncene şi ochelarii îi sticliră în dungă. Nici măcar nu putea să îşi dea seama dacă bătrînul mecanism răposase ziua sau noaptea.
Dar, la vremuri noi, ceasuri noi, se ostoi profesorul Streinu obsesiv, cum se învăţase, şi-şi mai derulă o dată reverul de la haină.
Privi în zare, într-un spaţiu promiţător în care cerul risipea norii. Undeva pe pămînt nu ploua.
Mări pasul. Tramvaiul urui pe şine şi se propti în staţie. Profesorul Streinu deschise portofelul ros pe la colţuri, taxă un bilet şi se lipi cu nasul de geamul murdar. Cîtă frumuseţe i se derula sub ochii învăţaţi cu cenuşiul celulei, cu cei cîţiva metri pătraţi din care ieşeau o oră pe zi într-un număr ceva mai mare de centimetri pătraţi, dar la fel de auster şi fără sens.

Îndreptați-vă de șale!

Prefer de regulă să mă feresc de a mă lega de subiecte care țin de politică, de regimuri politice și de cei care ne conduc. Dar sînt momente în care ar trebui să ne oprim. În picioare, drepți, așa cum numai omul știe să fie. Corecți pînă la sînge. Pentru a căuta în adîncul ființei noastre morale partea dreaptă a lucrurilor. 

Cu obiectivismul pe care probabil numai cel care nu mai are ce pierde îl știe avea. 

Filmulețul de pe site-ul proteveului, emisiunea în două părți: "Cei care au umilit comunismul" deschide o poartă. 

http://www.protv.ro/emisiuni

(dacă între timp emisiunea nu mai e la adresa de mai sus, puteţi căuta cu numele emisiunii Cei care au umilit comunismul sau cu numele celui intervievat, Grigore Caraza)

Mai sînt încă oameni printre noi cărora comunismul le-a luat tot, dar pe care nu i-a putut deposeda de acea esență tare din care sunt făcuți doar cei curați.