Emoţii slave, vechi de 60 de ani

Îşi mai aminteşte cineva emoţia aia de numai un elev o poate avea înainte de a apăsa pe clanţa unei cancelarii? Am avut de curînd ocazia să îmi revăd profesorii din facultate, care s-au adunat de la cel mai nou la cel mai vechi la un simpozion de împlinire a 60 de ani de la înfiinţarea catedrei de limba rusă. O întîlnire uşor amară, căci îi ştiam pe ăi bătrîni, mai degrabă, decît pe ăi tineri.

N-o să vă povestesc despre acea doamnă care fusese prima pe statul de plată al catedrei de rusă acum şaizeci de ani şi care, la o vîrstă pe care dacă o calculez, mi-e greu să o cred, avea un discurs impecabil, o dicţie de radio şi cîteva lacrimi în glas, nici despre ambasadorul Rusiei care a ales un registru uşor excesiv şi cam heirupist, nici de colega lîngă care am stat şi cu care m-am chicotit pînă să dau în sughiţ, nici de profesorii care au intrat la un moment dat în jocul nostru de comentatori vesel-ageamii, nici chiar de mirarea că am fost recunoscută de fiecare om pe care l-am revăzut.

Apoi a venit momentul acela cînd te tragi niţel de-o parte, într-o nişă de penumbră, ca să priveşti în linişte şi cu egoismul necesar oameni care, uneori, uită de orgolii şi îşi amintesc că sînt prieteni. Tocmai pentru că nu sunt prea mulţi şi pentru că de cele mai multe ori, aici, pe meleagurile carpato-dunărene, sunt un fel de cenuşăreasă a culturilor.

Am privit şirurile de oameni şi am zărit un lucru care la prima vedere mi-a părut un imens caraghioslîc. Un domn profesor la vreo şaptezeci de ani, stîndu-i alături pe scaun, îi ţinea unui alt domn profesor la vreo şaptezeci de ani o geantă-mapă lipită de ceafă. Primul gînd a fost că-şi bate joc de colegul lui la fel de pleşuv. Realitatea e că îl apăra de alizeul care le sufla în spate din aparatul de air conditioning.
Mîna aia protectoare a rămas acolo pe tot parcursul simpozionului.

Şi aşa mi-am amintit că, dincolo de toate acele titluri universitare, am avut de-a face timp de patru ani cu oameni, categorie de bipede pe care nu am întîlnit-o prea des la alte catedre de limbi străine. Cert e că toţi laolaltă şi luaţi separat, fie că i-am iubit, fie că m-au dezamăgit, au croşetat o parte din mine. Parte pe care o voi purta chiar şi atunci cînd voi avea eu însămi şaptezeci de ani. Cînd probabil că voi ţine şi eu unui prieten geanta pe ceafă ca să-l apăr de durerile bătrîneţii.

Streinu, martirul necesar - partea 7

Privind scena înserată, la lumina lampadarului din sufrageria de la etajul cinci, cu cele două personaje care dădeau agitat din mîini, rîdeau, se întristau şi se priveau de-a dreptul, în ochi, aveai impresia că sînt doi amici, îmbrăcaţi identic, cu tricou, şort şi şosete albe de bumbac, pe care nu îi despărţea decît un hău de ani şi nimic mai mult. Profesorul Streinu se simţea acasă. Alături de băiatul ăsta crescut ca din pămînt în bătătura lui, care nu mai era numai a lui, într-un spaţiu în care sufletul lui într-un final putea să se ostoiască. Blînd, canapeaua oranj îi îndulcea şederea, covoraşul cu dungi bej, catifelate, perdelele trase peste geamul deschis, părul blond de pe picioarele tînărului, televizorul cu un ecran cît o zi de post, ceştile de cafea în care şi-ar fi putut citi viitorul, toate îi dovedeau palpabil că există o viaţă dincolo de toate suferinţele trecute prin el, că se află în sfîrşit acolo unde îi era locul.
- Anton, zise vesel flăcăul. Vezi, Anton? Am reuşit! E cea mai reuşită lucrare a mea...
- Ce lucrare?, se miră părinteşte profesorul de religie căutînd instinctiv din ochi creionul roşu.
- Nu ştii? Chiar nu ştii?
Profesorul sorbi o gură de cafea.

Streinu, martirul necesar - partea 6

În uşă apăru chior de somn un tînăr blond, răvăşit, în tricou şi pantaloni scurţi.
- Pe cine căutaţi, întrebă tînărul dîndu-şi cu mîna prin părul ce-i ajungea pînă la umeri, împrăştiind un miros de proaspăt îmbăiat.
- Sînt eu... Eşti Vlad?, se bîlbîi profesorul, ameţit de parfum.
- Da, Vlad. Pe cine căutaţi, repetă mai blînd tînărul.
- Păi, cred că pe tine... De fapt, am venit acasă. M-am întors.
Tînărul se uită perplex.
- Tu eşti...? Eşti... tata?
- Păi aşa reiese, se dădu profesorul Streinu un pas înapoi simţind o mare emoţie în stomac.
- Dacă tu eşti Vlad Streinu, eu, Anton Streinu, mama ta, fie-i ţărîna uşoară, Mioara... Tată trebuie că îţi sînt. Aş putea să intru...?
Tînărul se dădu într-o parte, eliberînd intrarea.
- N-am papuci pentru dumneavoastră, zise tînărul firesc. Io nici nu port...
Profesorul adulmeca împrejur ca un cîine. Totul arăta schimbat. Pe jos era pusă gresie, pereţii erau albi, impecabili. Cuierul, un eşafodaj bizar, modern, dintr-o combinaţie de aluminiu cu îmbinări negre. Uşile noi, din lemn brun, cu clanţe argintii, simple. Covoare mici, rotunde, dormind lejer pe o suprafaţă lucioasă aşternută cu parchet. Şi Vlad, un băiat blond pe care nu-l crescuse, despre care ştia că e student şi că nu poartă papuci.
Profesorul se trînti pe o canapea în camera mare. Rămăsese cu pălăria în mînă, pe genunchi. Împinse ceafa în moliciunea spătarului şi închise ochii. Lacrimile, înfrînte douăzeci de ani, ţîşniră din negura vremurilor, sărate, grele ca o grindină.
Vlad stătea în prag.
- Domnule..., tată, cum să vă zic? Mă rog, nu vreţi nişte apă?
Profesorul deschise ochii ştergîndu-şi copilăreşte nasul.
- Vlad, băiete, să-mi zici domnule ar însemna să mă respecţi, ori încă nici nu mă cunoşti. Să-mi spui tată e ca şi cînd te-aş fi crescut. Spune-mi, dacă ţi-e la îndemînă, Anton. E un punct de pornire bun. Bun şi cinstit pentru ce am putea să facem mai departe împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Anton, deci. Vrei apă? Să-ţi încălzesc o ciorbă? E de lobodă... Mama n-o-ncălzea. Zicea că e mai bună rece. Dar dacă vrei, o pun pe foc. Şi să faci poate un duş? Mă gîndesc că eşti obosit...

Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.

Streinu, martirul necesar - partea 5

Îi era foame. Foamea era demult o luptă adîncă, dusă şi de cele mai multe ori învinsă. Acum însă, ca şi cînd organismul refuza să mai fie dizident, se răsculase şi-l ardea prin vintre ca-n vremea cînd se cobora prin ţigla casei dată la o parte în cămara mamaie-sii să fure dulceţuri de caise, cireşe amare şi nuci. Genunchii îl lăsară. Profesorul Streinu se sprijini de un colţ de bloc şi toate începură să i se umbrească înaintea ochilor. Un băiat, să fi avut vreo doişpe ani, trase un şut unei mingi care i se opri profesorului direct în umăr.
Acesta alunecă în jos, se propti în genunchi şi, în cădere, îşi scrijeli mîna de zid. Puştiu, niţel pătruns de ruşine, veni pe ocolite către el, dînd cu picioarele ciolănoase în tufişuri.
- Ce-i, tataie?
Profesorul privea sticlos undeva în caldarîm.
- Hei, tataie!, îşi dădu puştiul spaima pe faţă. Ce-ai? Te simţi bine?
- Mi-e cam rău, recunoscu moale profesorul.
- N-am vrut…, se smiorcăi flăcăul. Zău că nu…
- Ei, nu e nimic, se mai îndulci profesorul. Las’ că-mi trece. Sînt cam nemîncat. Atîta tot. Nu e de la minge… Am primit io unele mult mai rele.
Băiatul se aşeză călare pe minge şi-l privi cu curiozitatea specifică vîrstei.
- Mingi?, se miră prostit puştiul... Vrei o eugenie?
Profesorul simţi cum îl cuprinde un rîs în valuri. Eugenie, eugenie...
- Mai există eugenii?
- Cum să nu! De ce să nu mai existe?, se miră puştiul oprindu-se din bîţîială.
Profesorul îl mîngîie cu palma lui ca o lopată.
- Dă-mi, dacă ai...
În timp ce rodea la eugenia proaspăt căpătată, profesorul nu ştia dacă să ofteze de plăcere sau de tristeţe că ajunsese să mănînce de căpătat de la un copil.
- Eşti cerşetor?, îi puse puştiul sare pe rană...
- Nu-s. Doar în impas..., decretă demn profesorul. Sînt... Am fost dizident. Dar nu ştii tu ce-i acela un dizident. Uite, vezi toate frumuseţile astea din jurul tău?
Puştiul se uită leneş în jur.
- Magazinele, bogăţia, hainele de pe tine, părculeţele astea, lejeritatea cu care vorbeşti fără să te temi de nimic…, largheţea cu care se ceartă cei doi de acolo…, răsuflă greu profesorul. Pentru ele am luptat eu. Pentru asta…
Profesorul oftă căzînd în sine.
- Cei ca mine au fost o cărămidă la fundaţia democraţiei. Fără noi nu erai tu astăzi aici. Adică ai fi fost, dar într-o lume, cum să îţi zic, cu mult, cu mult mai sumbră.
- Bre, tataie, mata ai luptat contra comunismului?
- Asta e! Eşti băiat deştept…, se bucură profesorul şi mai că-i veni să îi pună un zece.
- Tata zice că era bine pe vremea comuniştilor. Că toată lumea avea un loc de muncă, că nu murea nimeni de foame…
- Cum te cheamă, flăcăule?
- Alin. Muşatescu Alin.
- Muşatescu?, se cutremură profesorul gîndindu-se la legea porcăriei universale… Viaţa, ca o parşivă curgere şi întretăiere de coincidenţe pe care nu le poţi înţelege decît ca pe nişte evenimente gravate în destinul tău anume şi nicidecum la întîmplare.
- Ce e tatăl tău?
- Prof de mate.
Profesorul se înecă. Tuşi ofitcos scuturîndu-şi spinarea rotunjită spre cer. Puterea să ierte, de cîte ori n-o cerşise de la Dumnezeu. Acum iată momentul adevărului, încercarea supremă şi şansa de a-şi încerca tăria…
- Nu cumva oi fi al lui Gheorghe Muşatescu…, mai încercă profesorul o portiţă de scăpare.
- Ba chiar aşa…, se miră puştiul. Îl ştii pe tata?
Profesorul se ridică cu greu, îşi derulă reverul, luă poziţie verticală, perfectă, demnă. În soarele amiezii de primăvară spălat de trecuta ploaie mocănească, părea un înger răpciugos pogorît şi uitat pe pămînt. Puştiul se înfioră fără să înţeleagă de ce.
- Tataie, dacă tot îl ştii pe tata, nu vrei să vii niţel sus? Văd că nu prea ţi-e bine. E acasă, că e liber…

Streinu, martirul necesar - partea 3

Profesorul Streinu tresări aruncat în realitate de un glas de bărbat durduliu, cu cămaşă bleu şi haină ablastru marin.
Întinse biletul la control.
- Mata îţi baţi joc de mine?, se enervă controlorul.
Profesorul Streinu privi tîmp neînţelegînd.
- Ai dreacu’ beţivani, nu v-ar mai răbda pămîntul, cu cine v-a adus şi v-a plimbat cu reatebeu! Ăsta-i bilet, tataie? De unde pasca mă-sii l-ai scos? Că e de pe vremea lu’ Ceauşescu, îl ţinuşi în cur pîn’acu? Ete la el, bilet de doi lei de pe vremea lu’ Pazvante. Ai sau n-ai bilet?, trecu controlorul direct la atac.
- Păi ăsta ce-are? Nu e bun?, se miră profesorul de religie aranjîndu-şi ochelarii pe nas şi utîndu-se cu băgare de seamă la bilet.
- E bun pe mă-ta!, mormăi bădărăneşte controlorul. Mardareee! Vino, bă, încoa, că avem un caz aici. Ete la moşu’ ăsta. Are bilet, cică. L-a cumpărat cînd era mă-sa fată. De unde l-o fi luat... că n-am mai văzut bilet d’ăsta de douăj’ de ani...
Profesorul se întristă.
- Acu douăj’ de ani l-am şi cumpărat.
- Păi şi ce făcuşi, nenică, pînă acu’? Rămăseşi încuiat în casă?, preluă conducerea numitul Mardare. Măcar pensionar eşti? Că al’fel nu scapi fără amendă. Sau mergem frumuşel încolonaţi la secţie şi vezi mata pe dracu’ acolo.
Profesorul de religie se cutremură. Acolo luase prima bătaie cu furtunul, acolo îl lăsaseră ca pe un cîine într-o încăpere în care nu puteai sta nici lungit, nici în picioare, atît era de mică, acolo îl duruse şi sufletul în el şi tot acolo îşi jurase că va supravieţui chit că va trebui să ucidă. Corpul i se scutură într-o convulsie.

Streinu, martirul necesar - partea 2

Galantare pline ochi cu sute de cutii colorate ce lăsaseră într-un trecut îngropat cîrligele golaşe de pe vremea cînd un cîrnat sau un pachet de unt erau motiv de război; banane, portocale, ananaşi, mere, pere alianate cochet în faţa magazinaşelor ca nişte ochiuri către o lume pe care, înainte să îl ridice din bătătură legat la mîini, nici nu le putea imagina; oameni îmbrăcaţi colorat, atît de incredibil de diferit, femei purtîndu-şi coafurile sub umbrele roşii, verzi, negre, albastre; firme luminoase cu Pepsi, Bergenbier şi Coca Cola care îi amintiră de gustul sălciu al Brifcorului şi de cel de sirop de tuse al maroniei Quick Cola pentru care stăteai la cozi pe patru rînduri de la trei dimineaţa şi care se puteau cumpăra numai cu obligaţia de a lua şi creveţi. Doamne, cîte lucruri noi, ce opulenţă, ca-ntro o Germanie de vest, ce fericiţi trebuie că erau aceia care îşi purtaseră vieţile afară, afară, dincolo de zidurile umede prin care nimic din ce se întîmpla în real nu răzbătuse atîţia ani. Afară era întîi mai, înăuntrul lui era gol şi aproape senin.
Pentru el afară fusese timp de douăzeci şi unu de ani numai în cutia craniană, în materia cenuşie pe care uneori o simţea ca pe un ceva, un semn al concretului, tangibilului, al fiinţei sale. Singurul colţ pe care comuniştii nu reuşiseră să îl întoarcă pe dos, să-l scotocească şi să-l încătuşeze. Memorase acolo versuri cît pentru zece vieţi, scrijelise pe pereţi iniţialele tuturor poeţilor dizidenţi şi-şi plînsese amarul alături de oameni care muriseră ofticoşi, bătuţi pînă la sînge, supurînd din toate încheieturile, dar care picaseră din picioare, cu coloana strîmbă doar de la nodurile căpătate de la igrasie şi omorul cu lanţurile.
Din cei care aleseseră una din acele portiţe de scăpare care se lăsau descuiate numai cu declaraţii unii muriseră, alţii scăpaseră. Regreta ceva acum văzînd ce viaţă nu trăise? Nu alese el să fie profesor de religie într-un cartier prăpădit din capitală, aşa cum nu alesese nici să fie uitat prin beciurile comuniste şi nici să iasă acum, cînd, iată, corpul rar îi mai dădea ascultare şi doar mintea îi mai dădea o mînă de ajutor.
- Biletul dumneavoastră...

Streinu, martirul necesar - partea 1

O ploaie rece, ca de toamnă tîrzie, îl udă pe mîini chiar de la ieşire. Profesorul Streinu îşi strînse cămaşa la gît cocoşîndu-şi spinarea şi, cu o mînă tremurătoare, uşor vineţie, îşi îndreptă stîngaci reverul de la haină. Cerul îl privi duşmănos şi-i zbură pălăria în spate. Reverul se rulă la loc încăpăţînîndu-se în forma în care se învăţase în atîţia ani de singurătate în care nu mai găzduise nici o rotunjime caldă a unui corp omenesc.
Eh, la vremuri noi, sacouri noi..., oftă profesorul Streinu. Scoase din buzunarul de la piept ceasul Chaika şi-l încheie la încheietura mîinii. Limbile rămăseseră încremenite la trei şi şaişpe minute. Secundarul se bălăbănea bolnav după cum înclinai mîna.
Pe faţa obosită a profesorului trecu un surîs amar, îi adînci cuta dintre sprîncene şi ochelarii îi sticliră în dungă. Nici măcar nu putea să îşi dea seama dacă bătrînul mecanism răposase ziua sau noaptea.
Dar, la vremuri noi, ceasuri noi, se ostoi profesorul Streinu obsesiv, cum se învăţase, şi-şi mai derulă o dată reverul de la haină.
Privi în zare, într-un spaţiu promiţător în care cerul risipea norii. Undeva pe pămînt nu ploua.
Mări pasul. Tramvaiul urui pe şine şi se propti în staţie. Profesorul Streinu deschise portofelul ros pe la colţuri, taxă un bilet şi se lipi cu nasul de geamul murdar. Cîtă frumuseţe i se derula sub ochii învăţaţi cu cenuşiul celulei, cu cei cîţiva metri pătraţi din care ieşeau o oră pe zi într-un număr ceva mai mare de centimetri pătraţi, dar la fel de auster şi fără sens.