Streinu, martirul necesar - partea 7

Privind scena înserată, la lumina lampadarului din sufrageria de la etajul cinci, cu cele două personaje care dădeau agitat din mîini, rîdeau, se întristau şi se priveau de-a dreptul, în ochi, aveai impresia că sînt doi amici, îmbrăcaţi identic, cu tricou, şort şi şosete albe de bumbac, pe care nu îi despărţea decît un hău de ani şi nimic mai mult. Profesorul Streinu se simţea acasă. Alături de băiatul ăsta crescut ca din pămînt în bătătura lui, care nu mai era numai a lui, într-un spaţiu în care sufletul lui într-un final putea să se ostoiască. Blînd, canapeaua oranj îi îndulcea şederea, covoraşul cu dungi bej, catifelate, perdelele trase peste geamul deschis, părul blond de pe picioarele tînărului, televizorul cu un ecran cît o zi de post, ceştile de cafea în care şi-ar fi putut citi viitorul, toate îi dovedeau palpabil că există o viaţă dincolo de toate suferinţele trecute prin el, că se află în sfîrşit acolo unde îi era locul.
- Anton, zise vesel flăcăul. Vezi, Anton? Am reuşit! E cea mai reuşită lucrare a mea...
- Ce lucrare?, se miră părinteşte profesorul de religie căutînd instinctiv din ochi creionul roşu.
- Nu ştii? Chiar nu ştii?
Profesorul sorbi o gură de cafea.

Streinu, martirul necesar - partea 6

În uşă apăru chior de somn un tînăr blond, răvăşit, în tricou şi pantaloni scurţi.
- Pe cine căutaţi, întrebă tînărul dîndu-şi cu mîna prin părul ce-i ajungea pînă la umeri, împrăştiind un miros de proaspăt îmbăiat.
- Sînt eu... Eşti Vlad?, se bîlbîi profesorul, ameţit de parfum.
- Da, Vlad. Pe cine căutaţi, repetă mai blînd tînărul.
- Păi, cred că pe tine... De fapt, am venit acasă. M-am întors.
Tînărul se uită perplex.
- Tu eşti...? Eşti... tata?
- Păi aşa reiese, se dădu profesorul Streinu un pas înapoi simţind o mare emoţie în stomac.
- Dacă tu eşti Vlad Streinu, eu, Anton Streinu, mama ta, fie-i ţărîna uşoară, Mioara... Tată trebuie că îţi sînt. Aş putea să intru...?
Tînărul se dădu într-o parte, eliberînd intrarea.
- N-am papuci pentru dumneavoastră, zise tînărul firesc. Io nici nu port...
Profesorul adulmeca împrejur ca un cîine. Totul arăta schimbat. Pe jos era pusă gresie, pereţii erau albi, impecabili. Cuierul, un eşafodaj bizar, modern, dintr-o combinaţie de aluminiu cu îmbinări negre. Uşile noi, din lemn brun, cu clanţe argintii, simple. Covoare mici, rotunde, dormind lejer pe o suprafaţă lucioasă aşternută cu parchet. Şi Vlad, un băiat blond pe care nu-l crescuse, despre care ştia că e student şi că nu poartă papuci.
Profesorul se trînti pe o canapea în camera mare. Rămăsese cu pălăria în mînă, pe genunchi. Împinse ceafa în moliciunea spătarului şi închise ochii. Lacrimile, înfrînte douăzeci de ani, ţîşniră din negura vremurilor, sărate, grele ca o grindină.
Vlad stătea în prag.
- Domnule..., tată, cum să vă zic? Mă rog, nu vreţi nişte apă?
Profesorul deschise ochii ştergîndu-şi copilăreşte nasul.
- Vlad, băiete, să-mi zici domnule ar însemna să mă respecţi, ori încă nici nu mă cunoşti. Să-mi spui tată e ca şi cînd te-aş fi crescut. Spune-mi, dacă ţi-e la îndemînă, Anton. E un punct de pornire bun. Bun şi cinstit pentru ce am putea să facem mai departe împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Anton, deci. Vrei apă? Să-ţi încălzesc o ciorbă? E de lobodă... Mama n-o-ncălzea. Zicea că e mai bună rece. Dar dacă vrei, o pun pe foc. Şi să faci poate un duş? Mă gîndesc că eşti obosit...