Streinu, martirul necesar - partea 7

Privind scena înserată, la lumina lampadarului din sufrageria de la etajul cinci, cu cele două personaje care dădeau agitat din mîini, rîdeau, se întristau şi se priveau de-a dreptul, în ochi, aveai impresia că sînt doi amici, îmbrăcaţi identic, cu tricou, şort şi şosete albe de bumbac, pe care nu îi despărţea decît un hău de ani şi nimic mai mult. Profesorul Streinu se simţea acasă. Alături de băiatul ăsta crescut ca din pămînt în bătătura lui, care nu mai era numai a lui, într-un spaţiu în care sufletul lui într-un final putea să se ostoiască. Blînd, canapeaua oranj îi îndulcea şederea, covoraşul cu dungi bej, catifelate, perdelele trase peste geamul deschis, părul blond de pe picioarele tînărului, televizorul cu un ecran cît o zi de post, ceştile de cafea în care şi-ar fi putut citi viitorul, toate îi dovedeau palpabil că există o viaţă dincolo de toate suferinţele trecute prin el, că se află în sfîrşit acolo unde îi era locul.
- Anton, zise vesel flăcăul. Vezi, Anton? Am reuşit! E cea mai reuşită lucrare a mea...
- Ce lucrare?, se miră părinteşte profesorul de religie căutînd instinctiv din ochi creionul roşu.
- Nu ştii? Chiar nu ştii?
Profesorul sorbi o gură de cafea.

Streinu, martirul necesar - partea 5

Îi era foame. Foamea era demult o luptă adîncă, dusă şi de cele mai multe ori învinsă. Acum însă, ca şi cînd organismul refuza să mai fie dizident, se răsculase şi-l ardea prin vintre ca-n vremea cînd se cobora prin ţigla casei dată la o parte în cămara mamaie-sii să fure dulceţuri de caise, cireşe amare şi nuci. Genunchii îl lăsară. Profesorul Streinu se sprijini de un colţ de bloc şi toate începură să i se umbrească înaintea ochilor. Un băiat, să fi avut vreo doişpe ani, trase un şut unei mingi care i se opri profesorului direct în umăr.
Acesta alunecă în jos, se propti în genunchi şi, în cădere, îşi scrijeli mîna de zid. Puştiu, niţel pătruns de ruşine, veni pe ocolite către el, dînd cu picioarele ciolănoase în tufişuri.
- Ce-i, tataie?
Profesorul privea sticlos undeva în caldarîm.
- Hei, tataie!, îşi dădu puştiul spaima pe faţă. Ce-ai? Te simţi bine?
- Mi-e cam rău, recunoscu moale profesorul.
- N-am vrut…, se smiorcăi flăcăul. Zău că nu…
- Ei, nu e nimic, se mai îndulci profesorul. Las’ că-mi trece. Sînt cam nemîncat. Atîta tot. Nu e de la minge… Am primit io unele mult mai rele.
Băiatul se aşeză călare pe minge şi-l privi cu curiozitatea specifică vîrstei.
- Mingi?, se miră prostit puştiul... Vrei o eugenie?
Profesorul simţi cum îl cuprinde un rîs în valuri. Eugenie, eugenie...
- Mai există eugenii?
- Cum să nu! De ce să nu mai existe?, se miră puştiul oprindu-se din bîţîială.
Profesorul îl mîngîie cu palma lui ca o lopată.
- Dă-mi, dacă ai...
În timp ce rodea la eugenia proaspăt căpătată, profesorul nu ştia dacă să ofteze de plăcere sau de tristeţe că ajunsese să mănînce de căpătat de la un copil.
- Eşti cerşetor?, îi puse puştiul sare pe rană...
- Nu-s. Doar în impas..., decretă demn profesorul. Sînt... Am fost dizident. Dar nu ştii tu ce-i acela un dizident. Uite, vezi toate frumuseţile astea din jurul tău?
Puştiul se uită leneş în jur.
- Magazinele, bogăţia, hainele de pe tine, părculeţele astea, lejeritatea cu care vorbeşti fără să te temi de nimic…, largheţea cu care se ceartă cei doi de acolo…, răsuflă greu profesorul. Pentru ele am luptat eu. Pentru asta…
Profesorul oftă căzînd în sine.
- Cei ca mine au fost o cărămidă la fundaţia democraţiei. Fără noi nu erai tu astăzi aici. Adică ai fi fost, dar într-o lume, cum să îţi zic, cu mult, cu mult mai sumbră.
- Bre, tataie, mata ai luptat contra comunismului?
- Asta e! Eşti băiat deştept…, se bucură profesorul şi mai că-i veni să îi pună un zece.
- Tata zice că era bine pe vremea comuniştilor. Că toată lumea avea un loc de muncă, că nu murea nimeni de foame…
- Cum te cheamă, flăcăule?
- Alin. Muşatescu Alin.
- Muşatescu?, se cutremură profesorul gîndindu-se la legea porcăriei universale… Viaţa, ca o parşivă curgere şi întretăiere de coincidenţe pe care nu le poţi înţelege decît ca pe nişte evenimente gravate în destinul tău anume şi nicidecum la întîmplare.
- Ce e tatăl tău?
- Prof de mate.
Profesorul se înecă. Tuşi ofitcos scuturîndu-şi spinarea rotunjită spre cer. Puterea să ierte, de cîte ori n-o cerşise de la Dumnezeu. Acum iată momentul adevărului, încercarea supremă şi şansa de a-şi încerca tăria…
- Nu cumva oi fi al lui Gheorghe Muşatescu…, mai încercă profesorul o portiţă de scăpare.
- Ba chiar aşa…, se miră puştiul. Îl ştii pe tata?
Profesorul se ridică cu greu, îşi derulă reverul, luă poziţie verticală, perfectă, demnă. În soarele amiezii de primăvară spălat de trecuta ploaie mocănească, părea un înger răpciugos pogorît şi uitat pe pămînt. Puştiul se înfioră fără să înţeleagă de ce.
- Tataie, dacă tot îl ştii pe tata, nu vrei să vii niţel sus? Văd că nu prea ţi-e bine. E acasă, că e liber…

Streinu, martirul necesar - partea 3

Profesorul Streinu tresări aruncat în realitate de un glas de bărbat durduliu, cu cămaşă bleu şi haină ablastru marin.
Întinse biletul la control.
- Mata îţi baţi joc de mine?, se enervă controlorul.
Profesorul Streinu privi tîmp neînţelegînd.
- Ai dreacu’ beţivani, nu v-ar mai răbda pămîntul, cu cine v-a adus şi v-a plimbat cu reatebeu! Ăsta-i bilet, tataie? De unde pasca mă-sii l-ai scos? Că e de pe vremea lu’ Ceauşescu, îl ţinuşi în cur pîn’acu? Ete la el, bilet de doi lei de pe vremea lu’ Pazvante. Ai sau n-ai bilet?, trecu controlorul direct la atac.
- Păi ăsta ce-are? Nu e bun?, se miră profesorul de religie aranjîndu-şi ochelarii pe nas şi utîndu-se cu băgare de seamă la bilet.
- E bun pe mă-ta!, mormăi bădărăneşte controlorul. Mardareee! Vino, bă, încoa, că avem un caz aici. Ete la moşu’ ăsta. Are bilet, cică. L-a cumpărat cînd era mă-sa fată. De unde l-o fi luat... că n-am mai văzut bilet d’ăsta de douăj’ de ani...
Profesorul se întristă.
- Acu douăj’ de ani l-am şi cumpărat.
- Păi şi ce făcuşi, nenică, pînă acu’? Rămăseşi încuiat în casă?, preluă conducerea numitul Mardare. Măcar pensionar eşti? Că al’fel nu scapi fără amendă. Sau mergem frumuşel încolonaţi la secţie şi vezi mata pe dracu’ acolo.
Profesorul de religie se cutremură. Acolo luase prima bătaie cu furtunul, acolo îl lăsaseră ca pe un cîine într-o încăpere în care nu puteai sta nici lungit, nici în picioare, atît era de mică, acolo îl duruse şi sufletul în el şi tot acolo îşi jurase că va supravieţui chit că va trebui să ucidă. Corpul i se scutură într-o convulsie.

Streinu, martirul necesar - partea 2

Galantare pline ochi cu sute de cutii colorate ce lăsaseră într-un trecut îngropat cîrligele golaşe de pe vremea cînd un cîrnat sau un pachet de unt erau motiv de război; banane, portocale, ananaşi, mere, pere alianate cochet în faţa magazinaşelor ca nişte ochiuri către o lume pe care, înainte să îl ridice din bătătură legat la mîini, nici nu le putea imagina; oameni îmbrăcaţi colorat, atît de incredibil de diferit, femei purtîndu-şi coafurile sub umbrele roşii, verzi, negre, albastre; firme luminoase cu Pepsi, Bergenbier şi Coca Cola care îi amintiră de gustul sălciu al Brifcorului şi de cel de sirop de tuse al maroniei Quick Cola pentru care stăteai la cozi pe patru rînduri de la trei dimineaţa şi care se puteau cumpăra numai cu obligaţia de a lua şi creveţi. Doamne, cîte lucruri noi, ce opulenţă, ca-ntro o Germanie de vest, ce fericiţi trebuie că erau aceia care îşi purtaseră vieţile afară, afară, dincolo de zidurile umede prin care nimic din ce se întîmpla în real nu răzbătuse atîţia ani. Afară era întîi mai, înăuntrul lui era gol şi aproape senin.
Pentru el afară fusese timp de douăzeci şi unu de ani numai în cutia craniană, în materia cenuşie pe care uneori o simţea ca pe un ceva, un semn al concretului, tangibilului, al fiinţei sale. Singurul colţ pe care comuniştii nu reuşiseră să îl întoarcă pe dos, să-l scotocească şi să-l încătuşeze. Memorase acolo versuri cît pentru zece vieţi, scrijelise pe pereţi iniţialele tuturor poeţilor dizidenţi şi-şi plînsese amarul alături de oameni care muriseră ofticoşi, bătuţi pînă la sînge, supurînd din toate încheieturile, dar care picaseră din picioare, cu coloana strîmbă doar de la nodurile căpătate de la igrasie şi omorul cu lanţurile.
Din cei care aleseseră una din acele portiţe de scăpare care se lăsau descuiate numai cu declaraţii unii muriseră, alţii scăpaseră. Regreta ceva acum văzînd ce viaţă nu trăise? Nu alese el să fie profesor de religie într-un cartier prăpădit din capitală, aşa cum nu alesese nici să fie uitat prin beciurile comuniste şi nici să iasă acum, cînd, iată, corpul rar îi mai dădea ascultare şi doar mintea îi mai dădea o mînă de ajutor.
- Biletul dumneavoastră...

Mai mult decît petrol?

Nu vreau să comentez. Mă întreb însă unde este şi partea cealaltă a monedei? Cu ce au făcut americanii în Irak, în numele religiei lor, democraţia...

http://www.groepwilders.com/