Îi era foame. Foamea era demult o luptă adîncă, dusă şi de cele mai multe ori învinsă. Acum însă, ca şi cînd organismul refuza să mai fie dizident, se răsculase şi-l ardea prin vintre ca-n vremea cînd se cobora prin ţigla casei dată la o parte în cămara mamaie-sii să fure dulceţuri de caise, cireşe amare şi nuci. Genunchii îl lăsară. Profesorul Streinu se sprijini de un colţ de bloc şi toate începură să i se umbrească înaintea ochilor. Un băiat, să fi avut vreo doişpe ani, trase un şut unei mingi care i se opri profesorului direct în umăr.
Acesta alunecă în jos, se propti în genunchi şi, în cădere, îşi scrijeli mîna de zid. Puştiu, niţel pătruns de ruşine, veni pe ocolite către el, dînd cu picioarele ciolănoase în tufişuri.
- Ce-i, tataie?
Profesorul privea sticlos undeva în caldarîm.
- Hei, tataie!, îşi dădu puştiul spaima pe faţă. Ce-ai? Te simţi bine?
- Mi-e cam rău, recunoscu moale profesorul.
- N-am vrut…, se smiorcăi flăcăul. Zău că nu…
- Ei, nu e nimic, se mai îndulci profesorul. Las’ că-mi trece. Sînt cam nemîncat. Atîta tot. Nu e de la minge… Am primit io unele mult mai rele.
Băiatul se aşeză călare pe minge şi-l privi cu curiozitatea specifică vîrstei.
- Mingi?, se miră prostit puştiul... Vrei o eugenie?
Profesorul simţi cum îl cuprinde un rîs în valuri. Eugenie, eugenie...
- Mai există eugenii?
- Cum să nu! De ce să nu mai existe?, se miră puştiul oprindu-se din bîţîială.
Profesorul îl mîngîie cu palma lui ca o lopată.
- Dă-mi, dacă ai...
În timp ce rodea la eugenia proaspăt căpătată, profesorul nu ştia dacă să ofteze de plăcere sau de tristeţe că ajunsese să mănînce de căpătat de la un copil.
- Eşti cerşetor?, îi puse puştiul sare pe rană...
- Nu-s. Doar în impas..., decretă demn profesorul. Sînt... Am fost dizident. Dar nu ştii tu ce-i acela un dizident. Uite, vezi toate frumuseţile astea din jurul tău?
Puştiul se uită leneş în jur.
- Magazinele, bogăţia, hainele de pe tine, părculeţele astea, lejeritatea cu care vorbeşti fără să te temi de nimic…, largheţea cu care se ceartă cei doi de acolo…, răsuflă greu profesorul. Pentru ele am luptat eu. Pentru asta…
Profesorul oftă căzînd în sine.
- Cei ca mine au fost o cărămidă la fundaţia democraţiei. Fără noi nu erai tu astăzi aici. Adică ai fi fost, dar într-o lume, cum să îţi zic, cu mult, cu mult mai sumbră.
- Bre, tataie, mata ai luptat contra comunismului?
- Asta e! Eşti băiat deştept…, se bucură profesorul şi mai că-i veni să îi pună un zece.
- Tata zice că era bine pe vremea comuniştilor. Că toată lumea avea un loc de muncă, că nu murea nimeni de foame…
- Cum te cheamă, flăcăule?
- Alin. Muşatescu Alin.
- Muşatescu?, se cutremură profesorul gîndindu-se la legea porcăriei universale… Viaţa, ca o parşivă curgere şi întretăiere de coincidenţe pe care nu le poţi înţelege decît ca pe nişte evenimente gravate în destinul tău anume şi nicidecum la întîmplare.
- Ce e tatăl tău?
- Prof de mate.
Profesorul se înecă. Tuşi ofitcos scuturîndu-şi spinarea rotunjită spre cer. Puterea să ierte, de cîte ori n-o cerşise de la Dumnezeu. Acum iată momentul adevărului, încercarea supremă şi şansa de a-şi încerca tăria…
- Nu cumva oi fi al lui Gheorghe Muşatescu…, mai încercă profesorul o portiţă de scăpare.
- Ba chiar aşa…, se miră puştiul. Îl ştii pe tata?
Profesorul se ridică cu greu, îşi derulă reverul, luă poziţie verticală, perfectă, demnă. În soarele amiezii de primăvară spălat de trecuta ploaie mocănească, părea un înger răpciugos pogorît şi uitat pe pămînt. Puştiul se înfioră fără să înţeleagă de ce.
- Tataie, dacă tot îl ştii pe tata, nu vrei să vii niţel sus? Văd că nu prea ţi-e bine. E acasă, că e liber…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu