marți, 6 mai 2008

Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.

2 comentarii:

Ronin Man spunea...

da, super, as always :)0

vasilissa spunea...

multumesc, dragut as always...