Streinu, martirul necesar - partea 5

Liftul se zdruncină în semn că au atins etajul opt. În scara blocului mirosea a untdelemn încins. Profesorul nu mai voia să gîndească la nimic. Se lăsase purtat de vocea subţire a băiatului, de mîna lui minusculă care o curpinsese pe a sa, călăuzitoare şi grijulie. Profesorul îşi pipăi instinctiv briceagul mic, ruginit, vîrît în buzunarul de la spate al pantalonilor şi trase aer în piept. Dureros.
- Tati, tati, strigă puştiul din holul casei descheindu-se la şireturi. Uite, zice că te cunoaşte!
Puştiul se întoarse. Uitase cum îl cheamă pe moş. Sau nu-i spusese…
Tatăl, un om pe la cincizeci de ani, cu o chelie demnă de o vîrstă mai înţeleaptă, burtos şi transpirat, apăru de după o uşă ştergîndu-şi mîinile de ceva unsuros pe o cîrpă de bucătărie.
Cînd dădu cu ochii de vizitator, avu un moment de retragere, se mai uită o dată şi ceva în mintea lui păru că vrea să ţîşnească la lumină, dar nu găseşte calea.
- Dumneavoastră… sînteţi?
- Profesorul Streinu, răspunse scurt şi simplu vizitatorul. Fost profesor de religie la şcoala şaişpe.
Omul înghiţi în sec simţind tot gîtul năclăit ca de praf.
- Şi ce doriţi?, trecu el la subiect.
- Nimic…, pică profesorul pe gînduri. M-am gîndit că…, în fine, au trecut atîţia ani în care, în fond nu am înţeles de ce…
Profesorului îi fugiră ochii la puştiul care rămăsese cu gura întredeschisă şi i se făcu ruşine.
- Am trecut să vă salut. Atîta tot. Ce să vreau?, şi cu glas scăzut, ce aş mai putea să vreau…
- V-aş invita înăuntru, prinse curaj tatăl, dar nu cred că e cazul… Mai treceţi pe la noi… Poate cu altă ocazie…
Profesorul ieşi înapoi în holul mirosind a untdelemn încins. Ceva între furie şi neputinţă îi fora în coşul pieptului.
Muşatescu ieşi pe hol în urma lui.
- Profesore!, strigă acesta cu glas abrupt.
- Da, Muşatescule, răspunse profesorul fără să se întoarcă.
- Profesore, îmi pare rău… Erau alte vremuri. Nu am spus nimic atunci… M-au pus să semnez, am semnat. Atît. Dacă ştiam ce urmează, n-aş fi semnat. Ai cuvîntul meu de om!
Profesorului i se limpeziră de-odată simţămintele. Nu mai rămăsese nimic din neputinţă. Era doar furie curată, cu direcţie precisă, focalizată. Tot amarul pe care şi-l înghiţise, toată ura abstractă îndreptată spre un sistem acum avea în sfîrşit chip.
- Să-ţi fie ruşine, Muşatescule, răsturnă profesorul vorbele ca pe nişte bolovani şi trase afară din buzunar briceagul. Douăzeci şi unu de ani de temniţă politică… Şi pentru ce? Ce aveai tu, mă, de apărat? De cîştigat?
Muşatescu plecă privirea şi tăcu mîlc.
- Profesore, dacă pot acum să fac ceva pentru tine. Mă gîndesc că nu ţi-a rămas nimic… Măcar nişte bani, nu ca să îmi spăl păcatele, păcatele mele, ci aşa, ca oamenii, că doar oameni sîntem…
Pe profesor îl escaladă o amăreală fără seamăn, de parcă i se vărsase toată fierea în gură. Scuipă pe ciment şi aruncă briceagul într-o parte. Rămase o vreme privind cum luceşte lama subţire pe marginile treptelor, în coborîre.
- Tu, Muşatescule, coborî fioros glasul profesorul şi continuă pe silabe, tu nu eşti om. Oamenii nu se toarnă între ei, nu se muşcă, nu se înjunghie pe la spate ca ticăloşii la drumul mare. Bani, zici? Fă-i sul şi bagă-ţi-i în cur! N-am nevoie de nimic de la tine. Voiam doar să te privesc în ochi. Să te văd cît ţi-e de bine. Să văd şi eu cum trăieşti tu ca un vierme fără conştiinţa lucrurilor pe care le-ai făcut. Cîine să fi fost şi te gîndeai înainte de a mă da legat!
Muşatescu plecă din nou ochii.
- Profesore… Şi-acum un’ te duci?
- Acasă, mîrîi profesorul.
- Mioara…
- Ce-i cu Mioara?, încercă acesta să pareze.
- S-a prăpădit, profesore… Nu-i nici o lună… Dar e băiatul acasă.
- Ce băiat?, intră profesorul de-a dreptul în panică.
- Vlad.
- Care Vlad, mă, nenorocitule?
- Băiatul.
Profesorul simţi cum îl ia iar cu ameţeală.
- Al cui băiat?, se aruncă profesorul în vîltoare.
- E un flăcău de toată cinstea. Să tot aibă vreo două’ş’unu de ani. E spătos, politicos, e student la Drept, pare-mi-se.
Profesorul porni clătinîndu-se. Scăpă uşa liftului care se lovi cu ecou de cadru. Un tremur, prima speranţă adevărată de atîta amar de vreme îl purtă pe profesor pe străzi, uluit, simţindu-se nedemn, nesigur. Mioara, biet suflet care nu m-ai aşteptat. Vlad, un băiat... Am un băiat!
La cinci? Cinciul ăsta care se topise în mintea lui, uşa de brad, preşul, soneria... Ce lucruri neînsemnate. Îl frigeau în mizeul inimii.
Sună scurt, cu teamă, aşa, ca din greşală, gata să o ia la picior.

Pasionalul domn Avram – partea 1

Răducu e un băiat care locuieşte la scara unu. De fapt tot acolo s-a şi născut. La propriu. Adică nu la maternitate ca toţi ceilalţi copii care se joacă în faţa blocului începînd cu ora şapte după masa. Asta e ora la care se adună pe maidanul din spate ăi mai mari, care ştiu deja să joace tenis cu piciorul şi frunza. Printre dărîmături Răduc este cel mai fericit.
- Uite, mă, am mai găsit un ban cu capul lu’ urîtu’ ăsta... Regele ăla...
Colecţionează monede. De fapt, el habar nu are ce face cu ele, pentru că le strînge pur şi simplu într-o puşculiţă-borcan, în care mamă-sa oricum nu are ce să-i pună. De multe ori nu are ce să îi pună nici în farfurie. Şi atunci lipseşte nopţile. Mult şi se întoarce întotdeauna obosită şi încercănată. Iar domnul Avram, de la etajul şase, dă în fiecare dimineaţă nas în nas cu ea în uşa liftului, cînd funcţionează. El, în drum către birou; ea, în drum către casă.
Asta pînă ieri. Pentru că ieri domnul Avram nu a mai dat nas în nas cu ea în uşa liftului. Şi nu din cauză că liftul nu ar fi mers, ci din motive tainice şi de aceea cu mult mai îngrijorătoare nefiind pe înţelesul domnului Avram. Obişnuit cu tabietul blocului, a plecat destul de frustrat şi înciudat la serviciu.
La o privire mai atentă, era chiar supărat, deoarece fundul rotofei şi doar pe jumătate ascuns de fusta scurtă a mamei lui Răducu îl binedispunea şi îi umplea timpul petrecut în metrou cu imagini fierbinţi şi tulburătoare pe care oricum nu ar fi avut curajul să le povestească nimănui. De nevastă-sa să nu mai vorbim.
Seara, cînd se întorcea de la birou, o găsea în capul străzii, aplecată pe geamul unei maşini oprite pe marginea şoselei sau aranjîndu-şi sutienul care îi strîngea sînii să-i crape şi mai multe nu. Ba o dată, chiar a văzut-o suindu-se într-o dacie albastră şi plecînd în trombă. L-a cuprins un soi de nostalgie amestecată cu frustrare, apoi a dat uitării atît nostalgia, cît şi frustrarea şi s-a întors la nevastă-sa pus pe harţă. Pînă au ieşit vecinii şi i-au ameninţat că, dacă nu se potolesc cu ţipetele, cheamă poliţia. S-au potolit. Spaima de hîrţogăraie şi de umblat pe la secţii dădu încă o dată roade şi blocul se scufundă amorţit în cotloanele îmbălsămate în ceapă călită.
Din loc în loc, în mai puţin de două ore, domnul Avram se trezi că îi cresc nişte pete mari şi roşii pe piele. Atît de mari şi atît de roşii, încît începură să-l mănînce. Aşa că se puse pe scărpinat haotic, dar temeinic. Nici un rezultat. Se vîrî sub duş şi se săpuni pînă reuşi să îşi dea sîngele. Petele roşii încetară să-l mai mănînce. Acum îl usturau.
Întors la televizor, trase o înjurătură printre dinţi, din care reieşea ceva de mama unui necunoscut, înjurătură ce, deşi nu îi mai uşură starea fizică, îi mobilă destul de confortabil psihicul pentru cîteva minute.
Peste noapte se trezi de patru ori sub diverse pretexte şi spre disperarea nevestei. Se răsuci şi se suci, îşi făcu un ceai de iasomie şi îl bău arzîndu-şi limba şi cerul gurii. Dimineaţa îl găsise orb de somn şi surescitat la maximum. Se bărbieri cu mai multă atenţie decît de obicei şi cu o spaimă întrucîtva mistică privind lama briciului. Îşi trase pantalonii şi cămaşa pe el, îşi făcu nod dublu la şireturile de la pantofi, o cruce în dreptul pieptului şi ieşi exact la şi zece pe uşa apartamentului, aşa cum făcea de opt ani. Ghinionul însă îl urmărea pas cu pas pe domnul Avram. Deschizînd uşa ascensorului, se trezi iar lovit în moalele capului de perspectiva singurătăţii călătorului cu metroul. Mama lui Răducu lipsea cu desăvîrşire.