O ploaie rece, ca de toamnă tîrzie, îl udă pe mîini chiar de la ieşire. Profesorul Streinu îşi strînse cămaşa la gît cocoşîndu-şi spinarea şi, cu o mînă tremurătoare, uşor vineţie, îşi îndreptă stîngaci reverul de la haină. Cerul îl privi duşmănos şi-i zbură pălăria în spate. Reverul se rulă la loc încăpăţînîndu-se în forma în care se învăţase în atîţia ani de singurătate în care nu mai găzduise nici o rotunjime caldă a unui corp omenesc.
Eh, la vremuri noi, sacouri noi..., oftă profesorul Streinu. Scoase din buzunarul de la piept ceasul Chaika şi-l încheie la încheietura mîinii. Limbile rămăseseră încremenite la trei şi şaişpe minute. Secundarul se bălăbănea bolnav după cum înclinai mîna.
Pe faţa obosită a profesorului trecu un surîs amar, îi adînci cuta dintre sprîncene şi ochelarii îi sticliră în dungă. Nici măcar nu putea să îşi dea seama dacă bătrînul mecanism răposase ziua sau noaptea.
Dar, la vremuri noi, ceasuri noi, se ostoi profesorul Streinu obsesiv, cum se învăţase, şi-şi mai derulă o dată reverul de la haină.
Privi în zare, într-un spaţiu promiţător în care cerul risipea norii. Undeva pe pămînt nu ploua.
Mări pasul. Tramvaiul urui pe şine şi se propti în staţie. Profesorul Streinu deschise portofelul ros pe la colţuri, taxă un bilet şi se lipi cu nasul de geamul murdar. Cîtă frumuseţe i se derula sub ochii învăţaţi cu cenuşiul celulei, cu cei cîţiva metri pătraţi din care ieşeau o oră pe zi într-un număr ceva mai mare de centimetri pătraţi, dar la fel de auster şi fără sens.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu