Streinu, martirul necesar - partea 4

- Nu la secţie, măi băieţi, încercă el să îndulcească haita de controlori care respirau agitat strîngînd cercul.
- Păi, de, tataie, pensionar nu eşti, de plătit amenda nu plăteşti, la secţie nu vrei... Ia scotoceşte-te şi vezi de caşcaval, că aşa nu mai merge.
Profesorul Streinu intră iar la gînduri.
- Ce caşcaval, măi băieţi? De unde caşcaval?
- Bre, mata ori eşti nebun, ori îţi baţi joc de noi! De unde, vii, neică, de pe lună? Scoate banu, că dacă nu....
Haita strînse mai dihai cercul şi-l înghesui într-o tăcere grea.
Profesorul se lăsă dezarmat pe un scaun. Se descheie la guler, îşi puse pălăria în poală şi amuţi.
Controlorii se uitară unii la alţii.
- Ce facem, mă, cu ăsta?
- Dă-l, bă, în curu’ mă-sii, că n-are nici după ce bea apă. Tu nu vezi?
Profesorul fixă cu ochi apoşi uşa. Se ridică şi coborî fără să privească. Ia uite, uşă la tramvai cu buton. S-ar fi deschis dacă nu apăsa domnişoara aceea blondă, cu aparat auditiv? Ce ciudăţenie de aparat..., totuşi, ce mai invenţie, din căştile proptite în urechi răzbătea un sunet strident şi două fire îi coborau încîlcite printre şuviţele lungi de păr. Iaca, la vremuri noi, urechi noi.
Soarele răzbătu din spatele unei clădiri şi norii se stinseră.

Streinu, martirul necesar - partea 3

Profesorul Streinu tresări aruncat în realitate de un glas de bărbat durduliu, cu cămaşă bleu şi haină ablastru marin.
Întinse biletul la control.
- Mata îţi baţi joc de mine?, se enervă controlorul.
Profesorul Streinu privi tîmp neînţelegînd.
- Ai dreacu’ beţivani, nu v-ar mai răbda pămîntul, cu cine v-a adus şi v-a plimbat cu reatebeu! Ăsta-i bilet, tataie? De unde pasca mă-sii l-ai scos? Că e de pe vremea lu’ Ceauşescu, îl ţinuşi în cur pîn’acu? Ete la el, bilet de doi lei de pe vremea lu’ Pazvante. Ai sau n-ai bilet?, trecu controlorul direct la atac.
- Păi ăsta ce-are? Nu e bun?, se miră profesorul de religie aranjîndu-şi ochelarii pe nas şi utîndu-se cu băgare de seamă la bilet.
- E bun pe mă-ta!, mormăi bădărăneşte controlorul. Mardareee! Vino, bă, încoa, că avem un caz aici. Ete la moşu’ ăsta. Are bilet, cică. L-a cumpărat cînd era mă-sa fată. De unde l-o fi luat... că n-am mai văzut bilet d’ăsta de douăj’ de ani...
Profesorul se întristă.
- Acu douăj’ de ani l-am şi cumpărat.
- Păi şi ce făcuşi, nenică, pînă acu’? Rămăseşi încuiat în casă?, preluă conducerea numitul Mardare. Măcar pensionar eşti? Că al’fel nu scapi fără amendă. Sau mergem frumuşel încolonaţi la secţie şi vezi mata pe dracu’ acolo.
Profesorul de religie se cutremură. Acolo luase prima bătaie cu furtunul, acolo îl lăsaseră ca pe un cîine într-o încăpere în care nu puteai sta nici lungit, nici în picioare, atît era de mică, acolo îl duruse şi sufletul în el şi tot acolo îşi jurase că va supravieţui chit că va trebui să ucidă. Corpul i se scutură într-o convulsie.