Eu sînt primul bişniţar din România

Peste România se aşternuse revoluţia. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piaţa Universităţii şi, după şocul schimbării, reintraserăm cu toţii în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal.
Ion Ianoşi scosese o carte nouă, despre care auzisem că ar conţine o propoziţie anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei, încât rîvneam la ea cu o sîrguinţă greu de egalat.
Carmen, prietena mea într-ale suferinţelor literare, coborî din treisutetreişpe cu taşca plină cu casete trase la a ţâşpea mână. Abia acum, când mă pot delecta cu claritatea mp3-ului am capacitatea reală de a aprecia la adevărata valoare foşnetul acela parazit care se suprapunea peste Mama, do you think they’ll drop the bomb...?, Mama, do you think they’ll like my song?... acoperind pe alocuri mesajul, vocalistul şi chitara solo. Destinaţia era clară. Librăria Eminescu fusese înfiinţată anume pentru noi, cele două liceene care furau cărţi de la biblioteca şcolii, după care îşi făceau procese de conştiinţă, deşi niciodată nu asistaserăm la vreun elev nenorocit pe viaţă pe motiv că din raft lipsea cartea de-o luaserăm noi mânate de un apetit nu atât spre furat, cât spre beletristică. Cartea lui Ianoşi era însă prea mult pentru ce ascundeau buzunarele noastre. Dăduserăm câte doi lei pe cartelele de metrou, cumpăraserăm pătrunse de istoria trăiată pe viu lumânări şi le aprinseserăm în pasaj la Universitate pentru eroii căzuţi în Relvoluţie. Aşa că, în buzunar, cei doi galbeni rămaşi trebuiau agitaţi bine ca să mai zornăie.
Casieriţa ne-a zâmbit, dar nu a ezitat nici o secundă înainte să ne dea lovitura de graţie. Am ieşit călcând ca prin vată peste treapta librăriei. De fapt, ce poate fi mai neplăcut decât să fii deprimat şi afară să te întâmpine mândrul soare, lucios ca un ban de nu-l ai. Pare că nici măcar mama natură nu-ţi pătrunde drama.
Ne-am ostoit oasele pe-o bordură şi ne-am pus pe scormonit după mărunţiş prin fundul rucsacului. În afară de un caiet cu toate versurile din The Wall copiate de mâna răbdurie a lui Carmen, mormanul de casete şi vreo două cărţi vechi, citite şi răscitite, nu mai era decât o napolitană cu înveliş auriu cu albastru, adusă de mama din Irak. La vremea aia să ai o napolitană pe care să nu scrie „Eugenia”, să fie trasă în ciocolată adevărată şi să fie vizibil din Străinezia era ca şi când te-ai duce astăzi la grădiniţă cu elicopterul. Ne-am ridicat semihotărâte, semiîmpinse de la spate de setea de cultură şi ne-am postat cu napolitana pe centrul trotuarului pândind muşteriii.
Am vândut-o primei femei cu copil de mână pe doi lei de ne lipseau să luăm cele două exemplare din Ianoşi ca să fugim acasă şi să căutăm propoziţia aia, anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei: „Marea e mare”. Mare era însă şi grădina Domnului în perioada aia, numai dacă te gândeşti că puteai să vinzi o napolitană ca să-ţi iei o carte. Pe care, apoi, să o devorezi până la următorii zori de ziuă, când adormeai fără să îţi treacă nici o secundă prin gând că tocmai ai dat tonul unor ani lungi şi coloraţi de bişniţă în cel mai pur stil românesc postrevoluţionar.

Aproape mai mult ca perfect

este întotdeauna ceva ce rămîne.
trecem, alunecăm, ne furişăm, închidem ochii ca atunci cînd ne dăm cu săpun pe faţă.
lucruri pe care le uităm şi totuşi le urmăm. inconştient, glisînd ca de-aiurea, în sincope ale cărui tîlc abia la finele drumului le înţelegem... dacă avem noroc.
în ordine aleatorie, un plîns în doi, sub o umbrelă franţuzească, într-o cameră de cămin, lipăitul cu tălpile pe asfaltul încins prin pelicula de ploaie, trăsăturile adunate spre centrul feţei ale bebelui înfăşurat ca o mumie într-o faşă albă conturînd întregul corpuşor, somnul iepureşte din primele luni, mîinile mari, sigure ale celui de lîngă mine, parfumul de wrigley din geanta maică-mii, discuţiile despre reîncarnare cu graţia pe care ţi-o conferă tinereţea, năsturaşii albi de la prima cămaşă de pionier, căldura unei anume veri în care de prea multă fericire n-am mîncat decît covrigi, chihlimbarul unui whiskey care nu mi-a plăcut niciodată şi care mi-a scuturat făptura ca o pecete a împăcăciunii prieteneşti, foarfecele cu care am tăiat şnurul de comandant de detaşament al soră-mii, poza unui domn cu barbă, eliade şi hesse şi bulgakov şi tolstoi şi preda şi rex, cîinile portocaliu cu guler alb şi lătrat înalt, acadelele făcute de ţiganca sofica, biserica din drum spre şcoală şi colivăresele cu batic, bicicleta pegas galbenă care nu mai ştiu dacă era galbenă, aerul drăcesc fierbinte care mi-a ars plămînii cînd am ieşit pe aeroportul din bagdad, soarele cît jumătate de cer rostogolindu-se peste casele albastre, scorţişoara din orezul cu lapte făcut de bunica, glasul chinezoaicei mele pe care nu o mai găsesc, moscova aia cu mesteceni arzînd în soarele de toamnă, eu însămi în nişte poze de care nu mi-am amintesc niciodată, din care îmi zîmbesc înstrăinată şi totuşi... amintiri dintr-un viitor pe care îl aştept crescînd dintr-un trecut în care nu aş schimba nimic.

Irakul before & after

Îşi mai aminteşte cineva motivul oficial dat de preşedintele Bush cel mic cînd a hotărît să dea buzna peste irakieni? Da, era vorba de armele chimice şi biologice despre care americanii ştiau sigur că există acolo. Aşa, acum că l-au mazilit pe Saddam, au decimat populaţia pe care se presupune că o salvau şi au pus la pămînt frumuseţe de capitală, unde sînt, domne, armele alea?
Americanii de rînd, cei care pricep că nu e chiar aşa de oablă treaba cu ce face America la vîrf, au ieşit în stradă să strige huo împotriva trupelor din Irak.

Am fost în Bagdad. Era exact ceea ce citeam copil fiind în O mie şi una de nopţi. Acum, arată ca în O mie şi una de nopţi de coşmar...

 

Mai mult decît petrol?

Nu vreau să comentez. Mă întreb însă unde este şi partea cealaltă a monedei? Cu ce au făcut americanii în Irak, în numele religiei lor, democraţia...

http://www.groepwilders.com/