luni, 19 octombrie 2009

Eu sînt primul bişniţar din România

Peste România se aşternuse revoluţia. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piaţa Universităţii şi, după şocul schimbării, reintraserăm cu toţii în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal.
Ion Ianoşi scosese o carte nouă, despre care auzisem că ar conţine o propoziţie anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei, încât rîvneam la ea cu o sîrguinţă greu de egalat.
Carmen, prietena mea într-ale suferinţelor literare, coborî din treisutetreişpe cu taşca plină cu casete trase la a ţâşpea mână. Abia acum, când mă pot delecta cu claritatea mp3-ului am capacitatea reală de a aprecia la adevărata valoare foşnetul acela parazit care se suprapunea peste Mama, do you think they’ll drop the bomb...?, Mama, do you think they’ll like my song?... acoperind pe alocuri mesajul, vocalistul şi chitara solo. Destinaţia era clară. Librăria Eminescu fusese înfiinţată anume pentru noi, cele două liceene care furau cărţi de la biblioteca şcolii, după care îşi făceau procese de conştiinţă, deşi niciodată nu asistaserăm la vreun elev nenorocit pe viaţă pe motiv că din raft lipsea cartea de-o luaserăm noi mânate de un apetit nu atât spre furat, cât spre beletristică. Cartea lui Ianoşi era însă prea mult pentru ce ascundeau buzunarele noastre. Dăduserăm câte doi lei pe cartelele de metrou, cumpăraserăm pătrunse de istoria trăiată pe viu lumânări şi le aprinseserăm în pasaj la Universitate pentru eroii căzuţi în Relvoluţie. Aşa că, în buzunar, cei doi galbeni rămaşi trebuiau agitaţi bine ca să mai zornăie.
Casieriţa ne-a zâmbit, dar nu a ezitat nici o secundă înainte să ne dea lovitura de graţie. Am ieşit călcând ca prin vată peste treapta librăriei. De fapt, ce poate fi mai neplăcut decât să fii deprimat şi afară să te întâmpine mândrul soare, lucios ca un ban de nu-l ai. Pare că nici măcar mama natură nu-ţi pătrunde drama.
Ne-am ostoit oasele pe-o bordură şi ne-am pus pe scormonit după mărunţiş prin fundul rucsacului. În afară de un caiet cu toate versurile din The Wall copiate de mâna răbdurie a lui Carmen, mormanul de casete şi vreo două cărţi vechi, citite şi răscitite, nu mai era decât o napolitană cu înveliş auriu cu albastru, adusă de mama din Irak. La vremea aia să ai o napolitană pe care să nu scrie „Eugenia”, să fie trasă în ciocolată adevărată şi să fie vizibil din Străinezia era ca şi când te-ai duce astăzi la grădiniţă cu elicopterul. Ne-am ridicat semihotărâte, semiîmpinse de la spate de setea de cultură şi ne-am postat cu napolitana pe centrul trotuarului pândind muşteriii.
Am vândut-o primei femei cu copil de mână pe doi lei de ne lipseau să luăm cele două exemplare din Ianoşi ca să fugim acasă şi să căutăm propoziţia aia, anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei: „Marea e mare”. Mare era însă şi grădina Domnului în perioada aia, numai dacă te gândeşti că puteai să vinzi o napolitană ca să-ţi iei o carte. Pe care, apoi, să o devorezi până la următorii zori de ziuă, când adormeai fără să îţi treacă nici o secundă prin gând că tocmai ai dat tonul unor ani lungi şi coloraţi de bişniţă în cel mai pur stil românesc postrevoluţionar.

8 comentarii:

Nina spunea...

Daca stiam eu ce sete de lectura te pirjolea, iti trimiteam un sac cu napolitane ca sa poti cumpara chiar si libraria, nu numai cartea.

vasilissa spunea...

hihihi, asta e foarte tare. daca stiam eu.... eheheheeee ce de carti mai stergeam acu de praf :))

prietenul oamenilor spunea...

Ca sa vezi ca am citit cu atentie post-ul tau, o sa pun o intebrare inteligenta. Cat costa o lumanare atunci...?

vasilissa spunea...

ma, cum sa zic... depine :)

Călin spunea...

Faină amintire, napolitana aia e ca un semn de carte.

vasilissa spunea...

caline, drept e... sper sa nu se fi naclait printre file :)

Anonim spunea...

desi esti mai mica cu 9 ore ai o memorie asa de buna...mi-am adus aminte starea de atunci de fericire completa,cu atat de putin,ce vremuri minunate :))

vasilissa spunea...

mai, am io o memorie cu 9 ore mai vioaie, dar sa stii ca primul semn de senilitate e ca iti amintesti bine ce era acum 50 de ani si deloc ce ai mincat la prinz... :*