Viaţia ca o spălătură de pahar - fila 4

Viorica se trezise. Stătea botoasă şi pungită, vîrîtă într-un halat alb, mare, pufost. Anton îi făcu o cafea şi i-o aduse.
- Cum îţi e?
- Nasol…
Avea o voce nazală. Se ridică într-o rînă şi luă cana cu cafea. Părul care îi cădea pe lîngă faţă miroasea plăcut şi din toţi porii emana aburi de săpun.
- Deci?, Anton nu ştia prea bine la ce trage concluzii, dar simţea nevoia să zică ceva, numai să nu se repeadă asupra ei. Nu-i era prea clar ce ar fi făcut dacă se repezea.
- Ce?, răspunse ea absent, întinzîndu-şi picioarele cu unghii roz care păreau suprarealiste în lumina palidă a dimineţii.
- Nu ştiu… Ţie ţi se pare normală relaţia asta?
- Ce-are relaţia asta?, se miră ea şi-i puse cana de cafea în mînă ca să îşi poată împleti părul.
- N-ai obosit? Adică, vreau să zic, a început să fie destul de aiurea. Vii pe-aici cînd îţi tună. Mă rog, nu că m-ar deranja. Pleci, dispari cu zilele, nu răspunzi la telefon…
- Dragă, se lipi Viorica cu capul de pieptul lui, nu aşa ne-am înţeles? Fără restricţii? Fără întrebări? Fără telefoane de control?
- Dă-te aşa. Verşi cafeaua. O mai bei?
Viorica luă cafeaua şi o puse pe măsuţă
- De fapt, eu am nevoie de tine şi cînd nu eşti aici, început Anton şi regretă pe loc registrul grav în care pornise. Nici măcar nu ştiu unde stai. La telefon nu răspunzi. La început era aventuros, adică mi se părea că dacă vii cînd ai nevoie de mine şi eu sînt mereu la dispoziţia ta, sînt aşa, un fel de răspuns oportun la ceea ce îţi trebuie. Am început şi eu să am nevoie de nişte răspunsuri.
- Hai, Anton, se mîţîi ea şi-şi ridică picioarele peste picioarele lui. Nu te prosti… Ce-i cu discursul ăsta pompos? Orice bărbat şi-ar dori o femeie care să nu-l ţină legat. Să nu vrea să-i trîntească plozi şi să nu-i ceară decît ce vrea şi el…
Viorica zîmbi cu subînţeles şi începu să i se caţere cu totul în poală. Şnurul halatului se slăbise lăsînd la vedere hărţi albe de rotunjimi ale cărnii.
Anton simţi un fior, dar şi o greaţă amestecată cu panică. Se scutură şi-o împinse.
- Vorbesc serios.
- Eşti un tîmpit. Dacă vrei să ne despărţim, măcar ai decenţa să mi-o spui în faţă.
- De fapt, nu ştiu ce vreau. Vreau să fii normală.
- Adică după ce ne-o tragem să îţi fac o ciorbă!
- Eu ştiu, probabil …
- Păcat. Credeam că eşti special. Dacă îţi plac femeile care put a rîntaş, caută-ţi una de-aia. Nu-i de mine…
- Un singur lucru vreau să mai ştiu.
- Spune, sufleţelule…, îl luă ea peste picior cu o grimasă de coană mare.
- M-ai înşelat?
- Eşti un bou. Ca să te înşel ar fi trebuit să îţi fi promis întîi ceva. Nu ţi-am promis nimic niciodată. Nu mi-ai cerut nimic. De unde pînă unde eşti tu aşa de posesiv? Te-am întrebat eu vreodată ceva? M-a interesat cu cine ţi-o tragi cînd nu sînt cu tine?
Anton ar fi pocnit-o. Direct peste ochi, cu un dos de labă. Îi veneau în minte numai cuvinte ordinare. Cît să uite de sine. Şi de ea. Şi de amăreala asta care îi încleştase fălcile.
- Okay, dacă tu aşa crezi…
Viorica se ridică. Îşi lăsă halatul să alunece de pe ea. Rămase goală, de cristal. Albă şi statuară.
- Uită-te bine la mine! E ultima dată cînd mă mai vezi. Eu pe-aici nu mai calc!
Anton chiar se uita. Ar fi strîns în ambele palme carnea aia a ei fără pată. S-ar fi înfipt în ea ca într-o plastilină. Ca s-o descompună şi să o facă la loc altfel, caldă, firească, decodificabilă.
- Du-te-n mă-ta. Pleacă. Oricum nu ai fost niciodată aici.

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 1

Eminamente scîrbită de cele văzute şi nevăzute, ci doar insinuate printre rînduri, Olga se scutură ca de frig.
Acest popor cu gîndire căprească, infernal de autosuficient, dar care oricum dă cu geana peste gardul vecinului ca să vadă dacă orătăniile lui sînt mai împănate şi suferă sincer privindu-şi bunătăţile, căci nu ştie dacă nu cumva îi trebuiau mai multe. Stinse televizorul.
Îşi trase prin mîneca de la cămaşă sutienul şi-l aruncă pe marginea canapelei, peste maldărul de haine semipurtate, purtate mai mult şi de spălat. Afară soarele trăgea să moară pe pervaz în zeama alb-gălbuie a găinaţului de porumbei. Nu îi hrănea. Probabil că de la balconul de sus picau firimituri în mod constant, altminteri ce să caute porumbeii la fereastra ei. Mai degrabă era loc pentru păianjeni. Ba chiar şi pentru câte un greiere sărit sinucigaş din iarbă pe covor. Două nopţi nu pusese geană pe geană din cauza unui cîntăreţ de-ăsta tomnatic. Încercase să se îndure de el, întotdeuna dispreţuise furnica. Dar nici nopţi albe de amorul cobzei greiereşti nu erau vreo şmecherie. Nu îl găsise, nu auzise de vreo capcană de greieri. Dispăruse aşa cum venise. De altfel aşa cum făceau şi oamenii prin viaţa ei. Cîte o potecă. Scurtă. Un ţîrîit nervos, sacadat începu să mormăie înfundat. Olga se repezi sub maldăr. Sub sarafanul verde, de reiat, descoperi sursa zgomotului: Anton. Da, adică nu, nu avea chef să iasă. În fond lui Anton îi venea ideea să o scoată la bere numai cînd cretina aia a lui blondă îi dădea papucii. Se lăsa cu muci, suspine, cîteva versuri scoase din mînecă şi se încheia invarabil cu lamentări despre ce-e-viaţa-ce-e-omul şi, desigur, ce nasoale sînt femeile. Asta ca şi cînd ea era vreo coadă de mătură. Se strîmba degeaba. Nici cu datul pe glumă nu mai ţinea. Se săturase să-i găsească scuze, să-l oblojească. Să se ducă la mă-sa să-i şteargă nasul. La ea să vină numai cînd l-o chema ea. Dar şi Viorica aia, ba-l lua, ba-l lăsa. Avea şi el dreptate. Avea şi el nevoie de o femeie. Dar şi ea avea nevoie de un bărbat. Ceasul ăla biologic nu e chiar vorbă în vînt. Odată te apucă amocul de răstorni tot şi te duci după primul hăndrălău care iese bine la analize. Dar nu Anton. Deşi mormolocul e bărbat destul de bine, nu fumează, are un job bine plătit, e consecvent, ba chiar şi niţel poet. Ducă-se dracu cu toate analizele lui bune şi versurile lui mediocre.


***

Sutienul nu se pune la fel de uşor pe cât se scoate. Ca să te vîri în nenorocita asta de ţîţarniţă trebuie să te despoi. Nasture cu nasture, laşi bluza în jos, spre spate şi dai să scoţi mîna stîngă din mîneca bluzei. Rămîne captivă în nasturi. Deschei nasturii trăgând cît poţi încă sperînd să te strecori din mînecă fără s-o deschei, treci la dreapta, treci nasturii prin găuri o idee mai uşor, scoţi mîna dreaptă. Iei invenţia asta nenorocită care e tot pentru bărbaţi, că nici o femeie nu ar fi fost suficient de nebună să-şi maltrateze ţîţele pentru ea sau pentru prietene, pui cupele la spate, închei babele cu moşii, răsuceşti cupele în faţă, sînt pe dos. Divorţezi voluntar moşii de babe, îl pui din nou. Răsuceşti iar cupele de la spate în faţă, le-ai nimerit, bagi mîna stîngă prin bretea, apoi dreapta, ridici. Ai terminat. Ai transpirat. Nu-ţi vine bine. Era mai bun ăla fără dantelă, de bumbac, simplu. Beige. O iei de la capăt.
Olga se învîrtea prin casă semidezbrăcată încercînd diverse combinaţii de bluze cu pantaloni, sarafanul poate?, nu, că ăsta nu merge decât cu bluza kaki, cambrată pe lângă talie, e murdară, celelalte se fac cocoloaşe pe sub sarafan şi se ridică, fusta lungă în carouri e mai potrivită, aia merge cu aproape orice bluză uni, ciorapii de mătase maro şi cizmele. Hai că merge. Merge la green hours, ca de obicei, cu Anton plîngăciosul, care o să îi jure ca unei prietene adevărate că el gata, se lasă de tîmpita aia de Viorica, că să fie al dracu ăl de i-o mai da vreun telefon, că îi promite ei, Olgăi, femeia lui de suflet, că data viitoare ies în oraş aşa, pur şi simplu, la o plimbare chiar cu barca în Carol, doar că acu s-a făcut urît. Lasă, poate la anul. Puţin lipstick? O nuanţă palidă de verde pe pleoape. Dă-i şi cu anticearcăn acu dacă tot te-ai apucat. Rahat. Nu, adică nu te da şi cu rahat, adică ce-i porcăria asta! Pentru cine te fandoseşti tu aici? Pentru o discuţie cu unul care vine cu nasul roşu şi-o sacoşă de batiste? Cu ce parfum? Ăsta e de seară e cam greu şi impunător. Mai degrabă celălalt, ăla care are un iz uşor de lăcrămioare cu ceva flori de cîmp, e feminin. E târziu. Aşa, rucsacul de piele, lung, adînc cît o zi de post în care intră tot. Acu eşti gata să te şi muţi. Nu cu Anton! Olga stă în uşă căzută pe gînduri, mai bine mai fuma o ţigară. Are impresia că a uitat ceva esenţial. Încuie.

Streinu, martirul necesar - partea 7

Privind scena înserată, la lumina lampadarului din sufrageria de la etajul cinci, cu cele două personaje care dădeau agitat din mîini, rîdeau, se întristau şi se priveau de-a dreptul, în ochi, aveai impresia că sînt doi amici, îmbrăcaţi identic, cu tricou, şort şi şosete albe de bumbac, pe care nu îi despărţea decît un hău de ani şi nimic mai mult. Profesorul Streinu se simţea acasă. Alături de băiatul ăsta crescut ca din pămînt în bătătura lui, care nu mai era numai a lui, într-un spaţiu în care sufletul lui într-un final putea să se ostoiască. Blînd, canapeaua oranj îi îndulcea şederea, covoraşul cu dungi bej, catifelate, perdelele trase peste geamul deschis, părul blond de pe picioarele tînărului, televizorul cu un ecran cît o zi de post, ceştile de cafea în care şi-ar fi putut citi viitorul, toate îi dovedeau palpabil că există o viaţă dincolo de toate suferinţele trecute prin el, că se află în sfîrşit acolo unde îi era locul.
- Anton, zise vesel flăcăul. Vezi, Anton? Am reuşit! E cea mai reuşită lucrare a mea...
- Ce lucrare?, se miră părinteşte profesorul de religie căutînd instinctiv din ochi creionul roşu.
- Nu ştii? Chiar nu ştii?
Profesorul sorbi o gură de cafea.