Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?

Streinu, martirul necesar - partea 6

În uşă apăru chior de somn un tînăr blond, răvăşit, în tricou şi pantaloni scurţi.
- Pe cine căutaţi, întrebă tînărul dîndu-şi cu mîna prin părul ce-i ajungea pînă la umeri, împrăştiind un miros de proaspăt îmbăiat.
- Sînt eu... Eşti Vlad?, se bîlbîi profesorul, ameţit de parfum.
- Da, Vlad. Pe cine căutaţi, repetă mai blînd tînărul.
- Păi, cred că pe tine... De fapt, am venit acasă. M-am întors.
Tînărul se uită perplex.
- Tu eşti...? Eşti... tata?
- Păi aşa reiese, se dădu profesorul Streinu un pas înapoi simţind o mare emoţie în stomac.
- Dacă tu eşti Vlad Streinu, eu, Anton Streinu, mama ta, fie-i ţărîna uşoară, Mioara... Tată trebuie că îţi sînt. Aş putea să intru...?
Tînărul se dădu într-o parte, eliberînd intrarea.
- N-am papuci pentru dumneavoastră, zise tînărul firesc. Io nici nu port...
Profesorul adulmeca împrejur ca un cîine. Totul arăta schimbat. Pe jos era pusă gresie, pereţii erau albi, impecabili. Cuierul, un eşafodaj bizar, modern, dintr-o combinaţie de aluminiu cu îmbinări negre. Uşile noi, din lemn brun, cu clanţe argintii, simple. Covoare mici, rotunde, dormind lejer pe o suprafaţă lucioasă aşternută cu parchet. Şi Vlad, un băiat blond pe care nu-l crescuse, despre care ştia că e student şi că nu poartă papuci.
Profesorul se trînti pe o canapea în camera mare. Rămăsese cu pălăria în mînă, pe genunchi. Împinse ceafa în moliciunea spătarului şi închise ochii. Lacrimile, înfrînte douăzeci de ani, ţîşniră din negura vremurilor, sărate, grele ca o grindină.
Vlad stătea în prag.
- Domnule..., tată, cum să vă zic? Mă rog, nu vreţi nişte apă?
Profesorul deschise ochii ştergîndu-şi copilăreşte nasul.
- Vlad, băiete, să-mi zici domnule ar însemna să mă respecţi, ori încă nici nu mă cunoşti. Să-mi spui tată e ca şi cînd te-aş fi crescut. Spune-mi, dacă ţi-e la îndemînă, Anton. E un punct de pornire bun. Bun şi cinstit pentru ce am putea să facem mai departe împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Anton, deci. Vrei apă? Să-ţi încălzesc o ciorbă? E de lobodă... Mama n-o-ncălzea. Zicea că e mai bună rece. Dar dacă vrei, o pun pe foc. Şi să faci poate un duş? Mă gîndesc că eşti obosit...

Streinu, martirul necesar - partea 2

Galantare pline ochi cu sute de cutii colorate ce lăsaseră într-un trecut îngropat cîrligele golaşe de pe vremea cînd un cîrnat sau un pachet de unt erau motiv de război; banane, portocale, ananaşi, mere, pere alianate cochet în faţa magazinaşelor ca nişte ochiuri către o lume pe care, înainte să îl ridice din bătătură legat la mîini, nici nu le putea imagina; oameni îmbrăcaţi colorat, atît de incredibil de diferit, femei purtîndu-şi coafurile sub umbrele roşii, verzi, negre, albastre; firme luminoase cu Pepsi, Bergenbier şi Coca Cola care îi amintiră de gustul sălciu al Brifcorului şi de cel de sirop de tuse al maroniei Quick Cola pentru care stăteai la cozi pe patru rînduri de la trei dimineaţa şi care se puteau cumpăra numai cu obligaţia de a lua şi creveţi. Doamne, cîte lucruri noi, ce opulenţă, ca-ntro o Germanie de vest, ce fericiţi trebuie că erau aceia care îşi purtaseră vieţile afară, afară, dincolo de zidurile umede prin care nimic din ce se întîmpla în real nu răzbătuse atîţia ani. Afară era întîi mai, înăuntrul lui era gol şi aproape senin.
Pentru el afară fusese timp de douăzeci şi unu de ani numai în cutia craniană, în materia cenuşie pe care uneori o simţea ca pe un ceva, un semn al concretului, tangibilului, al fiinţei sale. Singurul colţ pe care comuniştii nu reuşiseră să îl întoarcă pe dos, să-l scotocească şi să-l încătuşeze. Memorase acolo versuri cît pentru zece vieţi, scrijelise pe pereţi iniţialele tuturor poeţilor dizidenţi şi-şi plînsese amarul alături de oameni care muriseră ofticoşi, bătuţi pînă la sînge, supurînd din toate încheieturile, dar care picaseră din picioare, cu coloana strîmbă doar de la nodurile căpătate de la igrasie şi omorul cu lanţurile.
Din cei care aleseseră una din acele portiţe de scăpare care se lăsau descuiate numai cu declaraţii unii muriseră, alţii scăpaseră. Regreta ceva acum văzînd ce viaţă nu trăise? Nu alese el să fie profesor de religie într-un cartier prăpădit din capitală, aşa cum nu alesese nici să fie uitat prin beciurile comuniste şi nici să iasă acum, cînd, iată, corpul rar îi mai dădea ascultare şi doar mintea îi mai dădea o mînă de ajutor.
- Biletul dumneavoastră...