Iubiri grădiniţiste

Hai că dacă tot m-a pălit acu amocul cu copiii şi poveştile, să vă zic una de-a lu' fiu-miu ăla genialul, că altminteri nici că s-ar putea, că doară io l-am făcut şi cu ta-su. Dar mai ales io. Deci, Ştefan e nu numai extrem de frumos şi exagerat de deştept, dar e şi aşa, cum să vă explic, iubăreţ ceva de speriat. Într-atît, încît mi-a explicat plin de zăduf pe motiv că io mă pup cu ta-su şi cu el nu, că lasă, mami, că mă pup şi io la grădiniţă. Cu cine? Păi cu Iulia. Cu Iarina. Cu Iustina. Şi cu Manea.
Cu Manea?!?! Priviri furişe, aşa, ca între părinţi îmbătrîniţi în rele. Manea, grosu şi-arţăgosu? Mneaaaa, Manea Maria. Ninoooo, ninooo, salvarea era deja la colţul străzii. Ne revenim din spaimă. Şi adică, măi, Ştefane, cum vine treaba asta? Ete aşa, ne dăm coate şi ne ascundem sub masă ca să ne pupăm şi să nu ne vadă doamna. Păi, şi fetele nu se supără cînd te pupi cu alta? Nu. Nu. Că nu mă pup decît cu ele...

Dar să ştiţi că io una sînt liniştită. Dacă se pupă cu patru nu sînt cine ştie ce pericole. Mai nasol e cînd vine vîrsta aia cînd nu-ţi mai dă ghes inima să te pupi decît cu una. Părerea mea.

Ah, Ioane, ah, Groşane...

De vreo zece ani oftez că nu mai găsesc o carte... Genul ăla de carte care îşi face culcuş în tine, se metabolizează de aproape că devine a ta.

O sută de ani de zile la porţile Orientului, asta e. Cartea de care vorbesc.
Am citit-o acu o mie de ani de zile şi am rîs cu lacrimi şi uneori cu maxim amar.
Şi am citit pagini întregi cu voce tare prietenilor.
O recitesc acum, în metrou către muncă.
Păi cum să vă zic? S-a dovedit un exerciţiu destul de greu, căci trebuie să fiu foarte atentă să nu mă umfle rîsul aşa, ca pe nebunii care vorbesc singuri pe stradă, dar tot îmi fuge colţul gurii cînd într-o parte, cînd în alta. Ei, ştiţi ceva, o să rîd şi gata. Că altminteri simt cum mi se înnoadă maţele de rău.

Nu, nu e o carte umoristică sau cu caricaturi, e o carte adîncă, demnă, tragică pe alocuri într-o cheie dementă, fantastică, abisală care te aruncă în măruntul zilelor şi obsesiilor românaşilor, europenaşilor etceteraşilor.

De stil să vă zic? Vă zic doar atît, Barzovie-Vodă inventatul, trăit pe la mijlocului secolului XVII, se trezeşte folosind, sucind şi îmbogăţind genuri de-ale lui Creangă, Cicero, de prin letopiseţe, cărţi de gramatică ale Academiei Române.

Viziriul otoman are o problemă cu limbile indoeuropene şi folosirea virgulei, ca atare mazileşte în stînga şi în dreapta voievozi şi domni la plesneală...

Călugării au vise revelatorii cu Sfîntul Petru care are nevoie de o viţă-de-vie mai acătării...

Barzii, împărţiţi pe regiuni (sau invers, fiecare judeţ cu barzii ei atent selectaţi) încearcă să găsească soluţii împotriva tiparului care le ia pîinea de la gura lor de barzi.

Poveşti? Ficţiune? Umor? Amărăciune? Limbaj? Dialog? Personaje? Politichie? Călătorii? Istorie? Mda..., nu ştiu care elementul cel mai reuşit... Şi sigur-sigur am ratat ceva în înşiruire.