Se afișează postările cu eticheta limba. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta limba. Afișați toate postările
joi, 5 iunie 2008
duminică, 1 iunie 2008
Rumeguşul corporatist
Un fenomen de masă din ce în ce mai supărător la nivel de discurs se propagă de cîţiva ani mai ceva ca ciuma în Evul Mediu.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.
vineri, 25 aprilie 2008
Ah, Ioane, ah, Groşane...
De vreo zece ani oftez că nu mai găsesc o carte... Genul ăla de carte care îşi face culcuş în tine, se metabolizează de aproape că devine a ta.
O sută de ani de zile la porţile Orientului, asta e. Cartea de care vorbesc.
Am citit-o acu o mie de ani de zile şi am rîs cu lacrimi şi uneori cu maxim amar.
Şi am citit pagini întregi cu voce tare prietenilor.
O recitesc acum, în metrou către muncă.
Păi cum să vă zic? S-a dovedit un exerciţiu destul de greu, căci trebuie să fiu foarte atentă să nu mă umfle rîsul aşa, ca pe nebunii care vorbesc singuri pe stradă, dar tot îmi fuge colţul gurii cînd într-o parte, cînd în alta. Ei, ştiţi ceva, o să rîd şi gata. Că altminteri simt cum mi se înnoadă maţele de rău.
Nu, nu e o carte umoristică sau cu caricaturi, e o carte adîncă, demnă, tragică pe alocuri într-o cheie dementă, fantastică, abisală care te aruncă în măruntul zilelor şi obsesiilor românaşilor, europenaşilor etceteraşilor.
De stil să vă zic? Vă zic doar atît, Barzovie-Vodă inventatul, trăit pe la mijlocului secolului XVII, se trezeşte folosind, sucind şi îmbogăţind genuri de-ale lui Creangă, Cicero, de prin letopiseţe, cărţi de gramatică ale Academiei Române.
Viziriul otoman are o problemă cu limbile indoeuropene şi folosirea virgulei, ca atare mazileşte în stînga şi în dreapta voievozi şi domni la plesneală...
Călugării au vise revelatorii cu Sfîntul Petru care are nevoie de o viţă-de-vie mai acătării...
Barzii, împărţiţi pe regiuni (sau invers, fiecare judeţ cu barzii ei atent selectaţi) încearcă să găsească soluţii împotriva tiparului care le ia pîinea de la gura lor de barzi.
Poveşti? Ficţiune? Umor? Amărăciune? Limbaj? Dialog? Personaje? Politichie? Călătorii? Istorie? Mda..., nu ştiu care elementul cel mai reuşit... Şi sigur-sigur am ratat ceva în înşiruire.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)