EXTRAORDINAR DE SENZAŢIONAL DE NEMAIÎNTÎLNIT

iată că aşa se explică ăăăăă limbajul (sic!) care este pe pitzipoanca... Bună ideea, domnu Zoso... Dar cred că tot vorbăreala aia de scară de bloc cu sămînţa între dinţi te-a dat de gol. eh, nu e bai, lasă că îţi mai vine ţie o idee... sau poate că nu?

O, tempera, o, mores…

Culori tari. De spart la ochi. Goliciuni, mărci luate din Europa (aia a noastră, nu aia a lor), buze siliconate, poziţii care presupun măcar un partener… Pîinea şi circul timpurilor noastre. Pe hi5, din păcate, avem parte doar de circ. Mult circ. Nici o firimitură de pîinică să înmoi cu ea în zeama iute a contemporaneităţii În vremurile acestea cu un colorit papagalicesc, pîinea se pare că a devenit inutilă. Circul, cu culorile lui răvăşitoare, gălăgia şi adînc înrădăcinatul prost gust, ţine, se pare, şi de foame.
Intru aproape în fiecare zi pe http://pitzipoanca.org/. Nu comentez, căci de fiecare dată rămîn fără cuvinte scrise. Mă îngrozesc, pe alocuri rîd în barba fără barbă, mă uimesc cu glas tare, îmi fac un set de cruci şi… intru a doua zi din nou. Pentru că de fiecare dată este la fel de incredibil.
Pentru cine nu ştie, siteul cu pricina se bazează pe un altul, pe hi5. Care hi5 nu mă distrează deloc. Extrage de acolo climaxul penibiliului şi-l comentează într-un grai săltato-ironic care mimează limbajul de pe hi5. Unde nu mai e vorba nici de circ, nici de pîine. Ci doar despre nişte fătuce care se iau în maxim serios, pentru că sînt unicate, stilate, invidiate, înapoi la lume date. Sinistru şi complet neamuzant.
Ce mă nedumereşte pe mine este felul în care comentează oamenii care intră pe pitzipoanca.org.
Te-ai aştepta ca cei care au ales pitzipoanca hi5-ului să fie mai cu ştaif la limbă, mai subtili, mai spălaţi pe dinţi. Nu sînt. Limbajul de desfiinţare a hi5-istelor buzate şi semiîmbrăcate e acelaşi şi pe un site şi pe celălalt.
Păi şi atunci, ce îi diferenţiază? Pitziponcii au mai mult chef de mişto spre deosebire de serioşii hi5-işti?
Nu îmi dau seama dacă au mai multă carte, mai mulţi ani de-acasă, mai puţine haine stridente în garderobă. E drept că sînt mai acizi şi mai subtili pe alocuri. E drept că se prefac că vorbesc ca hi5-istii. E adevărat că dacă s-ar apuca să trimită commenturi docte, ar fi soporifici. Dar o minimă autocenzură, după cum văd eu, chiar nu ar strica. Mai ales că tot strîmbîndu-te, există riscul să rămîi aşa...

Rumeguşul corporatist

Un fenomen de masă din ce în ce mai supărător la nivel de discurs se propagă de cîţiva ani mai ceva ca ciuma în Evul Mediu.
Observ cu o cutremurare vecină cu băgatul sub masă că junimea autohtonă actuală, cea pentru care perioada comunistă e simplă filă de istorie tiparită, are tendinţe cel puţin sinucigaşe la nivel de retorică. Din păcate, standardizarea excesivă a limbii duce, inevitabil, la cea a gîndirii.
Aşa-zisul limbaj corporatist, cum demn de o cauză mai bună îl numeşte junimea cu pricina, este într-atît de asemănător cu surata lui din rumeguş comunist, încît devine absolutamente înspăimîntător. Ca să amintesc doar două dintre tendinţe: impersonalul reflexiv (să se realizeze, s-a realizat, se va realiza) combinat cu persoana întîi plural în locul demnităţii asumării persoanei întîi singular conduc la manifestări de colhoz în dauna celor individuale. Ceea ce, la nivel de mentalitate, se răsfrînge în timp suficient de adînc încît să producă oamenii sintetici de care ne lovim de la poarta unei instituţii pînă la cravata pepită a directorului general.
Se ştie deja, au studiat şi dovedit-o grupurile acelea vestite de cercetători americani, că o companie, cu cît e mai multinaţională, cu atît e mai puţin democratică şi, în consecinţă, mai comunistă. Este un necesar impus de luptele intestine ale marilor companii.
Trist nu este faptul în sine, ci inconştienţa cu care oameni tineri, proaspăt ieşiţi de pe băncile universitare, participă şi girează – fără a pătrunde – un soi de limbă lată, plată şi, în consecinţă, complet nenuanţată.
Am încercat, într-o pornire bătrînească să atrag atenţia la faţa locului unor astfel de utilizatori de limbă de pal melaminat în amarul stil nou. M-a mîncat într-un loc nu tocmai demn de numit să le explic maniera de manipulare la care participă impasibil şi inconştient comparînd vremea în care bifam cincinalele în patru ani, plătind fiecare tributul demenţei oficiale, pe care însă, spre deosebire de vremurile pe care le trăim acum, o taxa fiecare la el în bucătărie, cu apa de la robinet curgînd tumultos de teama microfoanelor înfipte în pereţi, luînd-o în tărbacă şi descompunînd clişeele vremii.
Ca răspuns, m-am găsit în faţa unor priviri superioare aruncate îndărăt, de la înălţimea subţirimii experienţei. Adică, lasă-ne, bre, dinozaure, cu prostiile astea învechite. Okay, bine cu de-a sila nu s-a inventat. M-am lăsat păgubaşă şi m-am retras în turnul meu eteric, de unde trag semnalul de alarmă cu ambele mîini, doar-doar trenul acesta infernal o scrîşni pe frîne şi-o desfunda urechile măcar ale celor care ar putea să audă, ba chiar, îndrăznesc să sper, să înţeleagă. Căci, se pare, nu mai e suficient să ai urechi ca să auzi.