Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite. 

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.  

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.