Ce-i cauzează poliţiei la demnitate

Piaţa Charles de Gaulle. Trece alergând pe lîngă mine fără să mă atingă un tip la vreo 25 de ani. Are tricou cu dungi bleu pe alb. Sau alb pe bleu. Aleargă sprinten, de voie. Se uită în spate şi strigă cu zîmbetul şăgalnic cu care faci o invitaţie la tango: "Vino, mă, să-ţi dau la muie".

Atunci văd şi cui făcea invitaţia. Domnul poliţist, cu o burtică de om trecut de 45, caschetă pe chelie, cămaşă bleu. Fără dunguliţe, deci fără emoţii coloristice. Aleargă şi el. În urma primului. Cu simţ de răspundere. Nu spune nimic, nu răspunde la chemarea deocheată, e prea concentrat pe datul rapid din posterioare.

Dungile bleu pe alb sau albe pe bleu sar un gărduţ de lanţ de tipul "locul meu de parcare". Are graţie. Recunosc. Domnul poliţist se opreşte puţin depăşit în faţa lanţului. Nu îi trece decît puţin peste glezne ca înălţime. Ocoleşte descumpănit ştergînd în trecere bara unei maşini parcate. Neregulamentar. Dungile alb-bleu sar peste şosea şi repetă chemarea precum cerbul din povestea cu Prîslea. Mi-au cîştigat interesul. Casc ochii siderată, amuzată. Dar nu mai am la ce. Poliţistul s-a oprit. Are gesturi demne, niţel îngrijorate. Vorbeşte la o staţie. Nu se aude ce. Dungile nu se mai zăresc de mult.

Vă las pe voi să îmi ziceţi ce poate face un astfel de poliţist care nu a mai sărit un gard de pe vremea cînd poseda un piept fără păr, o burtă fără burtă, şi o căpăţînă fără caschetă.

Nu cred în respectul pentru organele statului. Aş fenta guvernul, fiscul şi administratorii de bloc oricînd. Dar trebuie să recunosc cu sinceritatea de care sînt în stare că mi-a fost îngrozitor de greu să mă conving că am ajuns într-atît de departe încît îi invităm la o mamă de bătaie cu prietenie şi oarecare umor, fără nici o urmă, fără nici o urmă, fără nici o urmă de spaimă.  

E totuşi poliţia română. Nu vă e niţel frică de ea? Nu îmi răspundeţi că nu aveţi de ce, pentru că voi sînteţi cinstiţi, oneşti şi nu încălcaţi legile statului. Tocmai de-aia vă întreb. Nu vă e frică niţel totuşi?