Sînt un geniu. Dar nu de-aia sînt nebună

Da, ştiu... Sînt un geniu. Sînt un geniu. Şi scriu, şi scriu degeaba. Mă omor cu firea pentru iarba verde de acasă. Acasă ăsta pentru mine e Bucureştiul. Regret, n-am ceva mai exotic.  Dar chiar şi-aşa.  

Asist şi intervin în discuţii de genul "dă-i, bă dracu de nenorociţi". Dar, nu fac, de fapt, nimic.
De fapt, fac. Mă umplu de bube. Mă scarpin o vreme şi-mi trece. După care iar mă ia. Practic n-am timp nici să mor. Dar mă omoară alţii. Cu prostia, nesimţirea şi inconştienţa. Toate se traduc până la urmă în neputinţă. A mea, desigur.
 
Motive:
Nu am unde evada din spaţiul betonat. Aflu că o să fie şi mai puţin ăla verde, pentru că s-a inventat retrocedarea.

Nu am aer, pentru că s-a invetat mersul. Cu maşina.

Nu am unde îmi trimite copilul la şcoală, pentru că s-a inventat reformarea sistemului de învăţămînt. Din trimestru în trimestru.

Nu am de unde cumpăra un litru de lapte, pentru că s-a inventat vaca. Apoi s-a măcelărit producătorul.

Nu am ce citi cînd merg năucă pe stradă, pentru că s-a inventat scrisul. Fără cratimă şi puturosul gerunziu.

Nu am linişte, pentru că s-a inventat decibelul lui Salam, Guţă, maimuţă... Alţii nu mai ştiu.

Nu am unde să-mi cumpăr o pereche de sandale, pentru că s-a invetat lacul siclam.

Mă duc să mă mai scarpin o tură.