Melania, m-am bucurat eu de pornirile pacifiste ale soră-mii, al cui era acordeonul? Melania rîdea potolit. Al cui să fie? Al bunicii! Cînta bunica la acordeon? Păi cică ar fi cîntat. Şi cică ar fi avut şi voce, talent..., te scula şi din morminţi. Asta îmi aminteam. Era într-o vacanţă de vară. Mă luase mama cu ea la bunici cu gîndul să mă lase pe-acolo măcar o săptămînă. Nu ştiu ce a făcut-o să se răzgîndească, poate lacrimile mele mari şi sărate şi mucii înşiraţi pe fusta ei cu pliuri. Nici nu intraserăm bine pe poartă, abia se aşezaseră toţi trei, mama, bunica şi bunicul, în curte să se cinstească de revedere şi eu deja scăpasem în cămara cu dulceţuri. Reuşisem să mă strecor din raza de monitorizare a mamei şi, tot foindu-mă în cămara îngustă, am trîntit unul din borcane pe cimentul gri închis, cu picăţele albe, mici, inegale. Dulceaţa de gutui s-a amestecat într-o secundă cu cioburile. Borcanul făcuse un zgomot sec de sacrificat fără onoruri de martir. Gura borcanului rămăsase întreagă şi din margini se prelungeau nişte colţi de sticlă de-ai fi jurat că e un monstru care rînjeşte. Atunci am auzit-o prima şi ultima oară pe bunica strigînd la mine. Întâi am crezut că, odată cu dulceaţa, s-a răsturnat şi cerul. Tonalităţile grave, puternice ca o bubuitură de tun din glasul bunică-mii, mi-au pătruns prin oasele capului ca o furie neagră, prin stomac mi s-au prăvălit nişte bolovani care apoi s-au răsucit brusc şi s-au îmbulzit îndărăt în cap, unde o implozie părea iminentă. M-a scos mama din cămară cu forţa. Bunicii îi trecuse între timp. Ei, lasă, că n-o fi foc. N-a murit nimeni, atîta doar că m-am speriat. Ea ca ea, dar eu? Şi cînd mai vrei dulceaţă, să spui. Nu să furi!
Mătuşa Vera zicea că se adunau toţi oamenii subţiri din mahala la ei în casă şi că dădeau nişte chiolhanuri de le mersese vestea pînă în Ploieşti. În mod cert, Melania, noi n-am avut parte de nişte bunici ca la carte. Bunicile ar trebui să poarte şorţ, să facă mămăligi, să cîrpească lucruri şi să coacă prăjituri. Bunica noastră era acordeonistă şi trăgea la măsea ca un tirist întors din cursă. Iar bunicul era şi mai nebun. Nu meşterea prin curte la vreun motor de tractor, nu ne lua pe genunchi să ne spună poveşti din vremea războiului şi nici măcar nu ofta scoţîndu-şi pălăria cînd se aşeza la sfînta masă. Şi-o arunca din uşă direct în cui. Cînd nu reuşea din prima, tuşea aşa, adică, vezi Doamne, se simte cam rău, de-aia, cum ar veni, nu i-a mers figura. Ei, şi cu tine, parcă ai trăi într-o carte, zău aşa. Tu ce visezi? Bunici din Dumbrava minunată? Rîsul Melaniei nu avea nimic răutăcios. Seara, chiar înainte să adorm, mi-am imaginat cum trebuie că se distra bunica ţinînd pe burtă baritai acordeonul, cum trebuie că trăgea la măsea cot la cot cu bunicul, cum trebuie să fi răsunat din pieptul ei amplu, de cîntăreaţă de operă, versuri de dragoste, o dragoste dintr-aceea de numai prin anii ‘20 se mai întîlnea. Şi ia uite-ne pe noi, chinuiţii de bani de-ntreţinere. Melanio, rău am mai ajuns, zău aşa... Am ajuns, dar o să ne treacă...
Pieptul mic al lui Tudor se ridica şi cobora alene, respiraţia îi era rotundă şi neauzită şi un zîmbet fugar îi încolţise preţ de o secundă în colţul gurii. Chipul lui rotunjit în obraji era rozaliu în lumina mică a lămpii de veghe, iar Feodor aţipise cu ochelarii pe nas la televizor. Avea dreptate Melania, toate trec.
Epilog
M-am cuibărit lîngă Feodor care sforăia uşurel. Nu i se întîmpla decît cînd era foarte obosit. Alergase toată ziua, e greu totuşi să fii şi cap de familie. Mai ales aşa familie... Feodor, dormi? Se întorsese niţel pe-o parte şi abia dacă distingeam ce zice. Păi, dorm..., dacă mă laşi. Feodor, auzi, Feodor? Dar noi..., noi ne mai iubim? Tu ce zici, ne mai iubim? Deschisese ochii şi se uita miop, peste ochelari. Căzu lemn la loc, într-un somn profund şi curat. Mă apucase de mînă şi mormăise părinteşte: Ne mai iubim, cum să nu ne mai iubim. Dar mîine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu