marți, 12 februarie 2008

Amintiri din China - fila 3

La cîteva străzi de blocul turn în care stătusem pînă să o iau cu traista în băţ era un restaurant pe lîngă care mai trecusem de zeci de ori. Cu specific pe care aveam să îl aflu după o îngreţoşare inerentă. După geam, nişte draperii lungi, zgîrcite cu vederea spre interior, de un roşu de-ţi rupea albul ochilor.
- Vrei să intri?, m-a întrebat.
- Mi-e foame…
- Atunci mai bine lăsăm pe altă dată restaurantul ăsta. Putem intra, dacă eşti curioasă.
Am rînjit. Adică doar mă ştii.
Din prag, două chinezoaice, care nu mi s-au mai părut identice, ne-au zîmbit şi ne-au făcut intrarea spre o sală amplă, cam chicioasă la aspect, ca mai toate spaţiile amenajate pentru mîncatul în Canton. Un miros năclăit, călduţ, parcă a fier coclit.
Masa, rotundă, fără cadran de sticlă, nerotativă, cum văzusem pînă atunci. Cu o gaură fix pe mijloc. Îmi arunc un ochi sub blat. Un soi de cuşcă cu chingi atîrnînd din gaura cu pricina. Dau să întreb. Îmi fuge privirea spre celalalte mese. Cuştile de sub mesele ocupate aveau înăuntru cîte o maimuţică maronie. Prinsă ţeapăn, nemişcată, clipind doar, mişcînd pupilele în cercuri sacadate. Agonie. Şi de-odată înţeleg oroarea. Oamenii mănîncă, îşi înfig beţele de bambus în craniul decalotat. Se grăbesc. E trufanda cît maimuţa e încă vie. Odată moartă, e abandonată în cureluşele de fier. Sîngele este cel care mi-a mirosit de cînd am intrat. Mi se face rău, mă ridic şi ies. Yingge vine după mine. Nu zîmbeşte. Nu spune nimic. Facem cîţiva paşi pe aleea îngustă. Trecem pe lîngă cîţiva tineri care fredonează cu glas tare un cîntec cantonez, gesticulează. Şi brusc îmi dau seama că nu îmi sînt semeni. Sîntem bipezi, articulaţi, dar nu avem nici o legătură. Mi-a fost mai uşor să înţeleg maimuţele.


2 comentarii:

Anonim spunea...

...frumos povestit un urat obicei

vasilissa spunea...

de-a dreptul imposibil de digerat...