luni, 25 februarie 2008

Amintiri din China - fila 22

Stau ca suspendată într-un moment vidat de sensuri. Nu îmi mai aud gîndurile. Mi-e capul tot înfundat ca sub o pernă uriaşă. Număr strivind fiecare silabă în cerul gurii. Nu vreau să mă gîndesc la nimic altceva decît la această numărătoare.
Numerele încep să se spargă deodată, ca o ploaie colorată. Yingge mişcă uşor în somn şi pare că plînge. Mii de guri imense, negre se cască între noi ca nişte răni. Îmi vorbesc toate în acelaşi timp. Se amestecă, un carusel gigantic, neuns, balansîndu-se dintr-o parte într-alta gata să se prăbuşească.
Încerc să urlu, să alerg. Totul e prea lent. Greoi, de necontrolat.
Mă gîndesc ca la şcoală: două obiecte nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi timp… Şi totuşi…
Miroase a peşte. E cald. Degeaba încerc să apuc cu mîna policioara din perete. Totul se prelinge lichid. Sub mine se desface un hău şi alunec. Afară parcă pocnesc copii din bice. S-a înseninat şi ninge dintr-o parte a geamului. Potecile s-au îngustat şi s-au curăţit.
Mă trezesc cu spinarea ţeapănă. Cobor şi opresc sistemul de aer condiţionat. Nu e încă dimineaţă dar nu mai mi-e a dormi.
Dacă nu mi-ar fi teamă de reacţia lui Yingge, m-aş apuca să îmi fac bagajul. În fine, e pentru prima dată cînd vreau cu adevărat acasă.
“Trezeşte-te… Cum ai ajuns în fotoliu?”
Îi povestesc că am visat urît. Ea stă aplecată niţel spre mine. Părul îi alunecă pe lîngă faţă acoperind-o. Simt pe mînă căzîndu-mi ceva. Hei, iaca, plînge…
“Ce faci?”
“Nimic…”
Mă aşez în faţa ei, dar nu o privesc direct. Cum să îi alin durerea cînd eu sînt cea care i-o provoacă?
“Nu eşti tu fluturele cu aripi de oţel?”
“Ba da…”, dă în rîs şi începe să îşi şteargă nasul cu mîna.
“Oţelul se topeşte?”
Rîd… “Da, la temperaturi foarte mari”
“Păi de-aia…”
Îi dau un şerveţel. Îşi dă părul după urechi:
“Tu cum te rogi?”
Pic pe gînduri… Îmi amintesc de templul Shaolin şi de dorinţele pe care şi le punea ea acolo. La beţele parfumate, la micii şi ceraţii shaolini.
Ea insistă: “Tu ce spui cînd te rogi?”
Îi traduc cu greu Tatăl Nostru. Cuvintele se pierd scoase din forma lor.
“Şi iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor nostri…”
Se sperie. Se desprinde brusc. Deci asta spui tu acolo… Nu comentează, dar eu ştiu că s-a îndepărtat. Ochii îi sînt sticloşi şi ficşi.

Schimbări mai grave decît moartea
Au fost şi sînt şi vor mai fi…



“Laura?”
Tresar.
“Eu ştiu de ce ne înţelegem!”
Tresar din nou.
“De ce?”
“Pentru că sîntem două păsări fără cuib. Ştim să zburăm, dar nu ştim unde.”

Niciun comentariu: