luni, 18 februarie 2008

Amintiri din China - fila 14

M-oi fi împuţinat? Se prea poate… Altfel de ce nu găsesc puterea de a mă hotărî? Am o prietenă în ţară care mi-ar spune acum graseind că probabil că sunt doar obosită. Eu i-aş da dreptate. Ea nu e aici, eu m-am dezobişnuit să ascult. Am nevoie de puţină linişte, cât să pun bucăţile din mine la loc. Ştiu în adâncul fiinţei mele cugetătoare că nu e nimic pentru totdeauna, nici răul care m-a năpădit, nici binele ce va urma. Şi voi avea curând curajul să sper. Îmi trebuie timp să mă curăţ de toate, iar liniştea nu îmi mai este suficientă.
Zici că am nevoie de dragoste? Cum aşa? La modul abstract? A cui dragoste? M-aş aşeza. Măcar să respir!
Îi spun lui Yingge că nu sunt făcută să plîng pe umărul nimănui. Hm, parcă m-ar mai crede… Mi-am rătăcit niţel cărarea. Am abandonat demnitatea. Ce m-o fi cocoşat aşa? Chiar nu mai ştiu. Cîteodată nici nu îmi mai pasă. Am uitat. M-am luat cu senzaţiile care mă mototolesc la fiecare mişcare.
Singurele momente în care mă liniştesc cu adevărat sunt cele în care, prinsă ca o corabie la mal, mă întind pe rogojină şi adorm. Doar aşa nu îmi mai amintesc de mine, uit revolta şi durerea, uit a cui e respiraţia de lângă mine. Peste toate astea, cineva strigă în mine. Dă-mi puterea să plec într-o singură bucată, întregită, fără sistem nervos, fără gînduri, fără ezitări…
Respiraţia lui Yingge e uşoară, eu simt cum mă apasă totul precum o cascadă, fără oprelişte… şi nu găsesc drumul.
Sînt din nou pe malul lacului, de data asta, de capul meu. Serile au început să fie răcoroase şi aerul în sfîrşit intră în plămîni blînd, orb, descărcat. Îmi aminteşte de primele mele zile aici. Poate că în fine se încheie un ciclu? Eu sunt obişnuită cu schimbările bruşte. Nechemate explicit.
De obicei, mă feresc să fiu singură în locuri virtual romantice, pentru că mă obligă să mă gîndesc la cel pe care nu îl am lîngă mine. De data asta însă, singurătatea mă spală, minut cu minut. Pînă oi ajunge din nou să pot privi în sus, direct, spre stelele pe care, de pe orice parte a lumii te-ai afla, le recunoşti ca fiind şi ale tale. Nu au naţionalitate, nu au idei preconcepute. Nu plîng, nu renasc, nu se răzbună. Şi nici nu te iubesc. Nimeni nu cîştigă. Nimeni nu pierde. Nepăsare? În fond nu genul ăsta de nepăsare îl căutăm cu toţii? Eu îl caut… Şi, în faţa crestelor înfipte în cer, gîndul propriei micimi îmi redă simţul proporţiilor. Renasc. Doar că prea lent şi asta mă oboseşte.

2 comentarii:

Anonim spunea...

la atata singuratate si resemnare nu pot decat sa raspund cu niste versuri scrise cu multi, foarte multi ani in urma:
Sunt Timp
Necrutator,
Nesatul la toate,
De nimeni nu mi-e dor
Si de nimic n-am parte
Caci toate-s ale mele,
Dar nu le pot pastra
Frumoase, bune, rele
Nu stiu acumula.
Voi le aveti pe toate
Dar nu stiti ca A DA
E marea fericire pe care o poti avea,
Aveti si gand
Si soapte
Si taine
Si vreo vina.
Eu n-am nimic palpabil
Partea mea-i rugina
Sunt zeul nepasarii
Si n-am nimic de dat,
La strigatul durerii
Raman netulburat

vasilissa spunea...

pe mine ma bucura o chestie. blogul asta, pornit asa, intr-o doara, incita la scormoniri interne. tu iti amintesti de tine cea care scria versuri. ronin man isi ia avint sa scrie el insusi despre perioada traita in bulgaria. chestiune care pe mine ma indeamna sa merg mai departe. caci, de fapt, e simplu: daca faci ceva care scoate ce e bun in celalalt la lumina, se cheama ca e de bine. :) multumesc de versuri.