luni, 11 februarie 2008

Amintiri din China - fila 2

Pentru că o broscuţă cu burtică verde mi-a spus că mai degrabă continui seria cu China, iată că îi ascult sfatul:

De parcă nici nu gîndeşte… Simplu. Dacă nu sînt probleme, de ce să ni le facem? E vreme de joacă. Atîta tot. Şi-mi spune că sînt prea complicată şi despic firul în patru prea mult. Aş zice, probabil în loc de scuză, că e uşuratică, dar în sinea mea ştiu că şi uşurătatea aceasta are adîncimea ei.
Alături de ea este mereu un bărbat. Trebuie să se simtă iubită. Curtată. Plăcută. E ceea ce o mînă. Nu-i nimic rău în asta? Nimic…, doar că de atîta joacă nu mai găseşte calea către sentimentul acela real după care aleargă de fapt. Îmi spune, întrebîndu-se pe sine, că ea nu poate iubi. Eu ştiu că nu e aşa, nu poate avea un astfel de handicap adînc. Nu găsesc cuvinte să îi explic. Privesc cum zboară din braţele unuia în ale altuia. Uşor, fără urme, fără a lua în serios nimic. Nu disperă, nu se opinteşte. Şi, mai ales, nu plînge. Ochii aceia asiatici blînzi, rareori traversaţi de umbre. Uneori, mai mult din răsfăţ, îi mai scapă un oftat.
Spaima rămîne una, sinceră şi mai mult îngrijorată - poate că nu sînt normală? O liniştesc. Ea ascultă şi gîndeşte puţin, după care se desprinde. Oricum nu ştie să fie altfel.
Prinsă la înghesuială într-o relaţie care riscă să nu mai fie jocul cunoscut, ci unul mai periculos, perfid, care îi vizează libertatea. "Nu fac decît să îi las să mă sărute pe obraji, sau pe frunte, ori pe gît (şi arată cu degetul). Buzele nu mi le dau niciodată. (îşi apasă buzele una peste alta şi le întoarce spre interior) Eu nu îi sărut. Mă las iubită, nu înseamnă că le dau vreun drept asupra mea."
Se priveşte în oglindă cu drag şi chicoteşte - "Sînt frumoasă…"
"Ţie chiar că îţi place cam mult să te joci." - spun absent.
Simt o uşoară încordare, adică o acuz de ceva? E rău?
"Nu" - zîmbesc eu surprinsă. "E bine… Esti tu însăţi cînd faci asta."
"Sînt puternică. Să ştii că sînt." Eu îi dau dreptate, pentru că am aflat că puterea îi vine din limpezimea cu care gîndeşte, fără dileme profunde. "Mă descurc foarte bine fără orice. Sînt un supravieţuitor. Doar fără … băieţi nu aş putea trăi. Aş putea, dar nu mi-ar plăcea… " Rîde.
Eu mă gîndesc la mine pentru că numai prin contrapunerea propriului sistem reuşesc să mai ies la liman cu o explicaţie. Nu pricep pe loc. Îmi las gîndul pentru mai tîrziu, în singurătate, cînd oi avea puterea să judec frîntură cu frîntură. Şi iar îi dau dreptate, poate că de fapt mă complic prea mult.
"Uite, vezi? Eu nu mă gîndesc. Şi zău că luna asta a fost îngrozitoare." Un moment de slăbiciune şi atît.
Şi parcă încep şi eu să pricep. E naturală chemarea ei, iar trecerea fiecărui bărbat e precum vîntul. Nu mai mult. O încîntă. O răcoreşte, o înveleşte.
Îi privesc chipul de păpuşă de porţelan de China. Nu e neapărat frumoasă, dar are o dulceaţă infinită, o curăţenie şi o anume lipsă de expresie pe care mai degrabă o întîlneşti la copii.
Şi mintea taie din nou realitatea ca un cristal. În faţete. Fără adîncimi, doar cît să ai tabloul complet. Iar dacă e nesigură, e doar un copil abătut. Va uita repede.
De ce discutăm despre asta? Nu e nimic de discutat. Odată petrecute, lucrurile nu mai pot fi desfăcute. Uit uneori că e purtătoare legitimă a înţelepciunii asiatice. Îmi revine în minte coperta albastră a cărţii cu 101 de povestiri zen după care în adolescenţă încercam să îmi formez spiritul.
Rămîn din nou uluită de simplitate, pentru că eu de fiecare dată am avut nevoie să mă adun cu ceilalţi, cu ai mei, să spun, să explic, să redau sensurilor matca. Ea nu cunoaşte căile mele. Scăpare a găsit numai printre bărbaţi.

2 comentarii:

Nataşa spunea...

Bun îndemnul broscuţei cu burtică verde.
(Sper că între timp broscuţa n-a devenit pané cu garnitură de pacheţele de primăvară.)

vasilissa spunea...

Nu mă tenta, că dacă încep papilele gustative să îşi ceară drepturile... nu o văd prea bine pe biata broscuţă. iami-iami... Noroc că îmi dă sfaturi înţelepte şi îşi joacă bine rolul de conştiinţă, precum drăguţul Giminni.