marți, 19 februarie 2008

Amintiri din China - fila 15

Uite acum chiar aş vrea să am probleme cu ochii. Să nu mai văd nimic din urîţenia oamenilor. Ia, mai bine, ia tu o pauză, îmi strigă glasul normalităţii de mă asurzeşte.
“Pe unde ai umblat? Tu ştii cît e ceasul?”
Mă uit la ceas. Yingge e sincer speriată. E trecut de unsprezece.
“Habar n-am. Pe la lac… Nu mi-am dat seama că s-a făcut aşa tîrziu.”
“M-ai speriat, ştii… Mai ai şi claia aia de păr roşcat de te observi de la o poştă… Măcar dacă lăsai un bilet…”
Se domoleşte. Mă simt ca în clasa a şasea cînd am venit acasă cu genunchii rupţi, cu hainele năclăite şi cu toate buzunarele pline de dude.
“Ei, bine că eşti întreagă…”
Îmi vine să o corectez. Nu sînt întreagă. Dar nu mă simt în dispoziţia de a porni aşa o discuţie. Mă vîr la duş şi las apa fierbinte să îmi mîngîie tălpile care îmi ard. Ia uite ce bine îmi e!
Yingge a pus o casetă.


Telefonul pentru mine e un duşman
Îl ţin pe podea, ascuns după divan
Pentru mine el niciodată nu sună
Şi cînd sună nu-i zi bună…


După atîta intoxicare cu şlagăre chinezeşti, caseta cu Andrieş, de care şi uitasem, mi se pare un glas de pe lumea cealaltă. A mea. Este cea mai frumoasă piesă pe care am auzit-o vreodată. Nici la Balshoi nu am avut aşa o trăire intensă, aproape religioasă. Yingge va rămîne un om pe care nu-l voi putea vreodată înlocui.

2 comentarii:

vanessa spunea...

Yingge stia de ce ai nevoie, stia de ce ai haladuit pana la 11 noaptea...si roscata
Ti-a dat "leacul" pentru a isei din starea aceea.
E intradevar un PRIETEN

vasilissa spunea...

un lucru este cert: de fapt, cred ca exista lucruri care pot trece dincolo de granitele culturale, lingvistice etc. era o maica teresa cu ochii oblici.