luni, 11 februarie 2008

Amintiri din China - fila 1

Voi începe o serie de amintiri-jurnal din perioada trăită în China. Iată prima filă:

Uite-mă stînd pe scaunul acesta fără spetează, cu geanta pe genunchi şi ascultînd fără vlagă. Împietrită şi gata să mă revărs.
Se discută problema casei, a chiriei. Nu înţeleg. Nimic. Văd numai ochii bătrînei proprietărese, cu pleoapele lăsate greu peste cele două dungi întunecate. Mă sfredelesc. Se fereşte de privirea mea.
Yingge sare ca arsă şi strigă revoltată (măcar atîta pricep şi eu): “Ea?” şi mă străfulgeră un gînd. Rostesc cu aceeaşi lipsă de putere, ca în transă: “Ce-i? Îţi spune că eu sînt cea care ţi-a furat banii…” Îmi face semn din cap că da, că totul e o porcărie şi că a obosit. Nu te poţi lupta cu atîta obtuzitate.
Mă scufund la loc. În baia mea de gînduri, ca de obicei cînd în jurul meu se vorbeşte, iar eu nu înţeleg. M-am obişnuit şi nu mă mai plictisesc, obosită de stat cu urechea la pîndă ca un ogar împietrit în aşteptarea semnalului de start. Prima lună s-a dovedit a fi cea mai grea, după aceea totul a început să alunece pe lîngă mine, ca apa pe o suprafaţă uleioasă. Nu mă mai interesează şi, chiar cînd aş vrea să ştiu, nu mai întreb. Parcă ar putea fi ceva care să mă privească…, viaţa mea, cea adevărată, nu e aici, se desfăşoară dincoace de mine.
Şi deodată, din toate părţile începe să mă strîngă oraşul în braţele lui puternice a milioane de oameni, mă apasă, îmi ia aerul, îmi frînge oasele. Şi proprietăreasa îmi aruncă din nou priviri piezişe, furişate, gîlgîind de un soi de ură perversă. Nici măcar nu mai încearcă să îşi mascheze neînţelegerea. Ei bine, da!, îmi vine mie să îi strig în faţă. Eu sînt străinul aici, duşmanul şi pericolul! La ce bun însă, nu ar înţelege oricum o iotă din engleza mea.
Caut un loc să mă pitesc. Contabilizez ce ştiu chinezii despre România. Sîntem buni la fotbal, Nadia Comăneci (al cărei nume îl pronunţă imposibil sau deloc) şi filmul despre Ciprian Porumbescu, pe care eu, spre ruşinea mea, nici nu l-am văzut.
Îmi amintesc că voiam să mă pitesc. În jur - sărăcie lucie. Mă întreb ce face cu toţi banii pe care îi încasează de la atîţia chiriaşi. Nu se văd în nimic. În singura cameră e o masă jupuită, o banchetă tare şi două scaune. Fără spătar.
Proprietăreasa rămîne neînduplecată. Vorbeşte uitîndu-se în jos şi îşi freacă cîte un picior de celălalt. Mie îmi trece prin minte că la noi oamenii investesc în confort. Aici nici nu ai unde pune capul să dormi.
Studenta de la etajul superior se miră privind cele cîteva poze pe care le-am tîrît după mine din ţară. "Vai ce frumos, la noi, oamenii îşi cumpără canapele uni, îmi plac astea, cu flori sau model." Încerc să îmi lămuresc o întrebare mai veche "Am văzut ca pe aici foarte rar găseşti case cu covor, ciment şi atît. Poate pentru că este aşa de cald aproape tot anul?" Cade niţel pe gînduri. Engleza ei este şubredă şi face eforturi să înţeleagă. "Se poate, dar mai e ceva, ne gîndim că ar fi complicat cu curăţatul…"
Am obosit să fixez pătrăţelele spălăcite ale podelei. Îmi mut privirea pe Yingge. Nu are nevoie de sprijinul meu. S-a liniştit, zîmbeşte politicos şi a redevenit prietenoasă. E o artă care mie încă mi se refuză. Recunosc în sinea mea că ştie cum să îi manevreze pe ceilalţi ca să obţină ce vrea. În caz că nu se poate, amînă războiul, îl evită şi, cum s-ar zice pe la noi, lasă întotdeauna loc de bună ziua.

Niciun comentariu: